Eremitu, modernitatea rusticului

De: Eugenia Kiss

Toate, purtate de dorul cunoaşterii acestor locuri si a oamenilor. Cu aceste versuri ar putea începe fiecare reportaj pe care săptămânal îl realizăm în comunele, satele, oraşele judeţului. Şi asta pentru că fiecare loc este adânc încrustat în sufletul celor care şi-au purtat prin ele poveştile vieţilor lor.

În acestă săptămână paşii ne-au purtat prin Eremitu, o comună de o frumuseţe aparte. Este cunoscută de majoritatea dintre noi ca şi comuna prin care trecem pe drumul către Sovata sau ca şi comuna în al cărei sat, Câmpul Cetăţii, mergem din când în când, la sfârşit de săptămână, pentru a degusta câte un păstrăv. Dar Eremitu, cum aveam să descoperim de-a lungul zilei, este mai mult decât atât. Este un  loc plin de surprize plăcute, de inedit. Dacă ai ochi să îl descoperi, dacă ştii la ce porţi să baţi. Cum unui călător îi şade bine să bată prima dată la poarta gazdei, la fel am făcut şi noi. Pentru câteva clipe, am stat de vorbă cu primarul comunei, un om care îşi cunoaşte foarte bine ograda. „Comuna Eremitu este una din cele mai vechi aşezări ale judeţului. Pomenită prima dată la 1300, în scriptele papale, în legătură cu plata dijmelor.  Oamenii aici îşi câştigă existenţa în mare parte din agricultură, deşi ca şi aşezare suntem consideraţi aşezare de munte, deci o zonă defavorizată. Dar nu pustie. La Câmpul Cetăţii avem pescării, păstrăvii de aici fiind renumiţi în toată lumea. La Călugăreni o să descoperiţi alături de vestigii romane şi biserici vechi, ceea ce noi numim lumea modernă a satului. Comuna Eremitu este plină de surprize. Nu degeaba pe aici trecea drumul străvechi al sării”, ne-a spus Gal Lajos, primarul comunei. După o asemenea descriere, ne-am gândit că nu putem rata nici unul din aceste locuri. Aşa că am încercat să o luăm pe rând, gospodăreşte...

„Corpus Cristi”
Şi cum ne aflam într-un loc eminamente catolic, primul popas l-am făcut la biserica satului, locul unde de peste 400 de ani crucea cu Corpus Cristi şi-a găsit adăpost. „Pe la 1600, atunci când reforma în sânul bisericii Catolice s-a acutizat, biserica reformată de azi din Cetatea Medievală a Tîrgu Mureşului era încă una iezuită. Reformaţii veniţi la putere au scos şi au aruncat toate crucile şi statuile din interiorul bisericii. Dar nişte călugări iezuiţi din Miercurea Ciuc au luat cu ei crucea cu Isus, cu dorinţa de a o duce în mănăstirile lor. Ajunşi la Eremitu, au hotărât să o ascundă şi peste câteva zile să se întoarcă după ea. De atunci au trecut peste 400 de ani şi călugării nu s-au mai întors. Iar crucea cu Iisus răstignit şi-a găsit noua casă aici”, am aflat de la Szabo Sandor, preotul catolic al Eremitului. Reprezentarea înaltă de peste 2 metri, domină biserica. Şi ne-a atras ca un magnet. Ştiam instinctiv că trebuie să fie mai mult decât ceea ce vedeam cu ochiul liber. Ştiam că statuia trebuie să ascundă un secret. Şi l-am găsit. Privit din faţă, Isus cel care a suferit pentru noi toţi păcătoşii, suferă. Şi suferinţa este vizibilă. Privind din parte stângă, Corpus Cristi pare mort. A trecut dincolo de suferinţă. Dar privit din dreaptă vedem că suferinţa şi paloarea morţii au trecut, Iisus fiind din nou viu. Ne-a fost dat să trăim o experienţă unică, aproape mistică aş fi vrut să spun, dar într-un asemenea loc, o asemenea exprimare nu-şi are locul. Crucificare, moarte şi Înviere. Le-am regăsit pe toate în acestă reprezentare unică la noi în ţară. Şi ne-am dat seama că nu este întâmplător. Că totul se leagă. Că Mântuitorul nostru al tuturor creştinilor, cel care a făcut atât de multe minuni, cel care l-a înviat pe Lazăr, cel căruia îi datorăm viaţa nostră pe acest pământ, cel care a hrănit cu cinci peşti un  popor întreg, trebuia să fie chiar aici. În acest loc în care renaşterea este încă vizibilă. În acest loc în care peşte se găseşte din belşug. Desigur vorbim despre Câmpul Cetăţii.

„Ţara” celor 50 de lacuri

Un loc aflat la poalele munţilor Gurghiu, un loc plin de lacuri cu păstrăvi. Un loc în care fiecare dintre noi am fost măcar o dată. Dar ştiaţi că până a ajunge  păstrăvul  la greutatea de 250-300 de grame, cât sa fie bun de pus la grătar, trece mai bine de un an jumate? În aceste lacuri sunt peste 80 de tone de peşte, care în fiecare zi consumă mai bine de 300 de kg de concentrate. În fiecare lac sunt peşti de diferite greutăţi. De la lacul destinat puietului mic, la cele în care peştii sunt numai buni pentru a fi consumaţi, până la lacurile în care sunt „cazaţi” păstrăvii reproducători. Am dorit să aflăm mai multe despre creşterea păstrăvilor iar cel care stă toată ziua în prejma lor, ne-a avertizat că în această lume a tăcerii în care stă de de ani de zile, îi vine greu să vorbească. Şi ne-a mai spus că dacă i-ar fi plăcut să vorbească se făcea politician. Şi totuşi: „De la stadiul de icră până la păstrăvul file e o distanţă de 6 ani de viaţă. Păstrăvii care trec de selecţia pentru reproducere sunt ţinuţi în lacuri speciale până la vârsta de trei ani, când (nu râdeţi pentru că acesta e termenul de specialitate) sunt mulşi, pentru ca din icrele şi din lapţii lor să apară noua generaţie de puiet. Timp de trei ani asta e treaba lor, a reproducătorilor. Să mânânce bine pentru a fi mulşi odată pe an. Apoi la vârsta de 6 ani sunt îngrăşaţi pentru ultima oară. În curând ajung sub formă de fileu de păstrăv în galantarele magazinelor de specialitate. Am avut oaspeţi din toată lumea care au declarat că păstrăvii de aici sunt mai buni decât cei de acasă de al ei”. Aceasta a fost mărturia de credinţă a lui Lokodi Gergely, cel care de peste 35 de ani, creşte păstrăvi. Dacă până acum aveam îndoieli în ceea ce priveşte zicala, că peştele mare îl înghite pe cel mic, acum credem, pentru că am aflat şi acest lucru, tot aici la Câmpul Cetăţii. În această lume a păstrăvului, printre creste timide de munţi, în lumea aceasta a Ardealului în care nimeni nu se grăbeşte, am dat de animale încremenite în timp. E vorba desigur despre reprezentările sculptate pe porţile localnicilor.

Mătrici, un ...matrix autohton

Descrierea numelui satului se potriveşte. Aici lumea parcă a dispărut de pe uliţe şi de prin curţi, făcând ca totul să pară un loc cel puţin misterios. Dar să o luăm pe rând şi să ne reîntoarcem la porţi. Alături de motivele florale, în special lalele, care împodobesc aceste porţi, am dat de cerbi, egrete, cai, unele porţi au sculptate şi chipurile gazdelor. Alături de nume lor. Câţiva paşi mai încolo, tot în Mătrici, ne-am simţit ca în ...matrix, la vederea unei porţi ciudate. Aici banalele animale mioritice, au fost înlocuite cu un leu şi cu o suricată. Poarta asta, putem să vă spunem cu mâna pe inimă, este chiar un unicat naţional. Privind-o, chiar am avut senzaţia că jungla nu e prea departe. Precauţi, am fugit din Matrix-ul autohton  şi am ajuns la Călugăreni. Un sat cu totul şi cu totul special.

Străbătând istoria

Aici, în satul cel mai vechi al comunei, poate în cel mai vechi sat al judeţului nostru, am dat de gândire avangardistă. Pe locul unei vechi şure dezafectate se găseşte cea mai nonconformistă şi mai interesantă sală de spectacole. Teatrul din Şură. Lucrările au fost pornite cu mai bine de cinci ani în urmă, dar la final de lună iunie, atunci când la Călugăreni se vor desfăşura zilele satului,  va găzdui spectacolele dedicate acestui eveniment. Sub cupola în formă de acoladă vor fi puse bănci, iar pe scenă vor performa actorii mureşeni, care abia aşteaptă momentul inaugural. Sunt puse la punct culisele, vestiarele, se fac ultimele retuşuri şi spectacolul va putea începe. Şi mai trebuie să vă spunem că acustica este una de excepţie. Cum de fapt este tot acest sat.
Pe o colină, în „centrul” localităţii, în mijlocul unui parc vechi de sute de ani, se înalţă o biserică franciscană construită la 1126, reconstruită apoi de mai multe ori de-a lungul timpului. Bătrâna doamnă impune respect prin vechime, prin forma ei dar şi prin poveştile legate de zbuciumata ei existenţă. Aici şi-au găsit aleanul în rugăciune şi credinţă generaţii după generaţii. Dar...unele legende vorbesc despre torturile care se executau frecvent în pivniţele ei, despre urlete care răzbăteau în noapte de după zidurile ei groase. Despre episcopi care şi-au găsit în mod misterios pierirea aici, în curtea bisericii. Dând ocol zidurilor groase, privirea ne-a căzut pe o poartă zăbrelită. Şi poveştile auzite despre acest loc ne-au revenit în minte. Adânc săpată în fundaţia bisericii şi în măruntaiele  pământului am văzut locul de intrare în durerosul loc al execuţiior. Localnicii se sfiesc să ne dea detalii, dar spun că ce am auzit este adevărat. Că aici, alături de morminte, s-au găsit trupuri decapitate, oase scrijelite... Simţind că ne pătrunde frigul în oase am plecat de lângă pereţii reci şi am avut senzaţia că nişte urlete ne urmăresc... Azi, după zidurile mănăstirii franciscane şi-au găsit adăpost oropsiţii. Bolnavii neuropsihici...
Am trecut repede pe lângă gardul de după care nu mai ai nici o scăpare şi am ajuns în locul în care sufletele chinuite sau nu, şi-au găsit odihna. În cimitirul satului. Şi aici am dat de nou şi vechi, într-o versiune finală a călătoriilor noastre, a tuturor.
Am crede că un cimitir e un cimitir şi cu asta basta. Basta, aşa e. Cu tot. Dar capela construită aici la 1666 (ce an, Doamne!) aduce izbitor de mult cu o bisericuţă de lemn ortodoxă. De la formă până la turlă. Şi mai e ceva. Totemurile din cimitir cu însemnele legiunii XXX romana. Şi ne-am amintit că această localitate, Călugăreni, este construită pe drumul sării. Acel drum care pornea din Praid, trecea prin Sovata şi Călugăreni, pentru a ajunge la Reghin. Şi pe acest drum al sării, existau castre romane. Iar influenţa acelor castre se simte şi azi la Călugăreni. Prin existenţa acestor totemuri de la capul mormintelor.
Privit de pe deal, satul apare ca o aşezare tipic ardelenească, liniştită, în care nu se întâmplă niciodată nimic. Nici nu ţi-ai da seama că doar cu vreo doi ani în urmă aici s-au făcut săpături arheologice în urma cărora s-au descoperit părţi ale drumului sării şi o construcţie lungă de vreo 30 de metri, compartimentată în cel puţin 6 încăperi. Fundaţii de zid dezafectate în epoca medievală, fragmente de ceramică romană, cioburi de sticlă, câteva cărămizi cu ştampila unităţii militare cantonate în castrul Cohors Alpinorum. S-au mai descoperit piese de harnaşament, şi o monedă din bronz. Apoi totul a fost din nou acoperit şi peste toate vestigiile se întind azi culturile localnicilor. Într-o zi însă, atunci când va veni vremea, aceste vestigii vor fi din nou scoase la lumină.
Într-adevăr, acest loc este unul special. Un loc de o frumuseţe încă sălbatică, un loc în care oamenii ţin încă la tradiţie, un loc în care credinţa îşi arată toate feţele.
Data viitoare când mai treceţi pe aici, opriţi-vă! Plimbaţi-vă câteva minute prin satele comunei. Poate veţi simţi, la fel cum am simţit şi noi, că în acest loc vechi, viitorul se simte. Acest loc este încă în plină creaţie.