Spaimele regionalizării: de la discuţii de salon la reformă administrativă

De: Cora Muntean

În 1990 discuţiile despre necesitatea regionalizării României îi puneau pe reprezentanţii societăţii civile, care propuneau această temă spre dezbatere, în postura de a fi aproape lapidaţi. Conservatorii îşi etalau conştiinţa de paradă şi creau meseria de a fi român, dator a veghea cu crucea sub pernă şi toporul sub pat. Acum, regionalizarea a devenit o temă de salon, mai ales că numeroasele ONG-uri apărute în decursul anilor sunt puternic finanţate pentru a iniţia şi găzdui asemenea dezbateri.

Cele opt regiuni administrative se dovedesc total ineficiente, rolul lor fiind mai degrabă acela de burete al fondurilor europene. Potrivit oficialilor europeni, formula de opt regiuni va trebui să rămână, chiar şi ineficientă, deoarece România a încheiat Capitolul 21 de politici regionale şi "nu se pot schimba regulile în timpul jocului". Acum, inclusiv preşedintele Traian Băsescu, pune pe tapet necesitatea regionalizării raţionale a României.

Obsesia Ardealului pierdut

Reprezentanţii societăţii civile consideră că dacă tema regionalizării nu ar fi pornit din Transilvania, acum harta ţării ar fi arătat altfel. Dar teama obsedantă de a pierde Ardealul a adus o opoziţie fermă faţă de acest subiect. Începând de la preşedintele Emil Constantinescu (considerat, totuşi, primul şef de stat democrat) până la Ion Iliescu şi Adrian Năstase, toţi şefii partidelor politice au condamnat aceste iniţiative iar promotorii ideilor regionaliste au fost catalogaţi drept nişte trădători şi rătăciţi, în ciuda faptului că nimeni nu dorea ruperea ţării. Este necesară înfiinţarea unor structuri mai elastice, nicidecum introducerea vizelor pentru Bucureşti, Iaşi sau Constanţa.

Declaraţia de la Cluj

Subiectul regionalizării României a cunoscut câteva momente importante, unul continuând o idee născută la Budapesta între 1988-1989 de un grup de intelectuali români şi maghiari. În acea perioadă, grupul format din dizidenţi ca Dinu Zamfirescu, Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea), Mihnea Berindei s-au întâlnit cu intelectuali unguri şi au redactat Declaraţia de la Budapesta, document care conţinea şi tema reconcilierii româno-maghiare, fapt care l-a înfuriat la culme pe Nicolae Ceauşescu. Peste zece ani, autorii, cărora li s-au adăugat şi alţi intelectuali, aveau să revină cu un alt document, Declaraţia de la Cluj, ceea ce l-a înfuriat pe preşedintele de atunci, Emil Constantinescu.
Trebuie menţionat însă că teza despre regionalizare se regăseşte în opinia tuturor formaţiunilor politice, cu excepţia PRM, prin vocea unor lideri ai acestora.
Chiar în 1990, Dan Amedeo Lăzărescu publica în ziarul Liberalul un articol în care spunea că federralismul este unicul drum pe care România trebuie să meargă. De asemenea, PUNR a fost constituit iniţial ca un partid regional, numindu-se PUNRT (Partidul Unităţii Naţionale al Românilor din Transilvania), iar profesorul universitar de la Cluj Adrian Moţiu a fost numit de Ion Iliescu guvernator al Transilvaniei pe o scurtă perioadă de timp.
După evenimentele din martie 1990 de la Tîrgu Mureş, care au dus la înfiinţarea SRI, spiritele s-au mai calmat pentru o perioadă, deoarece cei care îndrăzneau să vorbească despre regionalizare puteau fi uşor catalogaţi drept "pericol adus siguranţei naţionale". Principala temă a lucrătorilor SRI din zonele cu populaţie majoritar maghiară era monitorizarea UDMR, lucru care acum s-a dovedit pierdere de timp şi bani, deoarece liderilor Uniunii le convine orice formă de regionalizare. Chiar dacă la nivel declarativ, în faţa electoratului şi doar în campania electorală, promovează cu vehemenţă tema autonomiei.
În 1995, Liga Pro Europa editează la Tîrgu Mureş revista Altera, iar din primul număr se lansează ideea necesităţii introducerii spre dezbaterea publică a temei despre regionalizare.

Ratarea lui Constantinescu

Aproape concomitent cu Declaraţia de la Cluj apar manifestul "M-am săturat de România" al lui Sabin Gherman şi Partidul Moldovenilor, înfiinţat la Iaşi de Constantin Simirad, aceste două iniţiative căzând însă repede în ridicol. Prima a fost compromisă de alertarea precoce şi nejustificată a preşedintelui Emil Constantinescu de către Gabriel Andreescu, prin Gabriela Adameşteanu. Acum, acesta îşi aminteşte de episodul Declaraţiei de la Cluj în felul următor: "Pe mine m-a rugat Mihnea Berindei să-l ajut la redactarea textului, care până la urmă a ajuns în mapa preşedinţială. Constantinescu a avut atunci o intervenţie suficient de rezonabilă, a încercat să accentueze normalitatea acestei discuţii. Nu a fost însă suficient de ferm şi isteţ pentru a impune serviciilor de informaţii să nu lucreze contra lui, cu naţionaliştii care au exploatat documentul împotriva preşedinţiei şi a ungurilor. Episodul acela arată că forţa naţionalistă a fost întotdeauna legată de partea obscură, de zona celor care au făcut strategiile controlului politic". De fapt, chiar la Palatul Culturii din Tîrgu Mureş, preşedintele Constantinescu a condamnat ferm gestul autorilor documentului.
În 1998 Sabin Gherman lansează manifestul "M-am săturat de România", fapt care îi atrage urgent eticheta de trădător de neam iar din partea celor de la grupul Provincia eticheta de "aventurier politic". Gherman a continuat demersul său prin înfiinţarea Ligii Transilvania-Banat, formaţiune politică ce nu a fost înregistrată, ceea ce a atras multe critici României din partea Parlamentului European.

Intelectuali vs politicieni

În aprilie 2000 se înfiinţează grupul Provincia, care şi editează un ziar bilingv şi o revistă, iar un an mai târziu un alt document care a stârnit controverse: Memorandum pentru construcţia regională a României, semnat de un grup de 13 intelectuali români şi maghiari: Alexandru Antik (artist plastic), Agoston Hugo (publicist), Bakk Miklos (politolog), Mircea Boari (politolog), Alexandru Cistelecan (critic literar), Marius Cosmeanu (sociolog), Caius Dobrescu (scriitor), Hadhazy Zsuzsa (publicist), Molnar Gustav (politolog), Ovidiu Pecican (istoric), Szocoly Elek (publicist), Traian Ştef (scriitor) şi Daniel Vighi (scriitor).
În textul documentului se invocă necesitatea constituirii unor structuri regionale, din cauză că sistemul administrativ ultracentralizat favorizează corupţia şi birocraţia. Documentul a fost receptat isteric de către politicieni, dar iniţiatorii au continuat seria dezbaterilor şi numărul celor care au semnat în favoarea documentului a ajuns la câteva sute.
"Din când în când un grup de intelectuali ardeleni scoate la iveală o bombă care provoacă un cutremur în lumea politică românească: ideea unei structuri de tip federal, pe care o consideră mai potrivită pentru administrarea unei provincii. E limpede că la noi clasa politică nu e pregătită pentru asemenea soluţie, iar populaţia e manipulabilă şi oportunistă, gata să accepte unele lucruri (integrare în NATO şi UE), fără să cunoască costurile şi implicaţiile, încăpăţânându-se să refuze altele, în aceeaşi graţioasă necunoaştere", a spus Alexandru Vlad.
Într-o ţară în care a mânca bine înseamnă a avea multă mâncare, ideea că Transilvania ar putea deveni o locomotivă pentru integrarea europeană a speriat politicieni şi intelectuali în egală măsură. Memorandiştii au fost criticaţi şi înfieraţi nu doar de politicieni, dar şi de ÎPS Bartolomeu Anania, Alina Mungiu Pipidi, Ilie Şerbănescu, Emil Hurezeanu. Autorii Memorandumului s-au ales cu cele mai diverse epitete: "iobagi ai lui Soros" (Gheorghe Funar), "Iago de provincie" ( Eugen Uricariu).

Schimbarea e iminentă

Aşa cum spuneam mai devreme, aproape toate formaţiunile politice au prezentat în faţa electoratului un program de regionalizare.
În campaniile electorale UDMR vorbea despre un proiect de autonomie pe cinci trepte, care o cuprindea şi cea pe criterii etnice, pentru ca, după accederea la guvernare, să pretindă doar autonomia culturală.
În PSD cel care a dat tonul a fost Ioan Rus, care la conferinţa judeţeană de la Cluj din 27 octombrie 2001 a prezentat Programul social-democrat pentru Transilvania. Şi liberalii au avut un proiect de descentralizare întocmit de Viorel Coifan şi Paul Ion Otiman în mai 2002. Documentul propunea amendarea unor articole din Constituţie şi crearea unor unităţi administrative între nivelul statului şi cel al judeţului.
Pe când funcţiona,  Acţiunea Populară a venit cu un proiect de regionalizare pe fundamentul vechilor provincii istorice.
Politologul Bakk Miklos a întocmit, de asemenea, un proiect de regionalizare, dar ideile lui nu au fost preluate de nici o formaţiune politică.
Fără îndoială că cel mai controversat document a fost proiectul de autonomie al ţinutului Secuiesc, depus şi respins în Parlament. Proiectul a fost iniţiat de şase deputaţi UDMR în frunte cu Toro Tibor.
Deşi a fost creat un cadru european corespunzător descentralizării, PSD nu a avut forţa politică de a face o reformă administrativă fără anestezie, aşa cum s-a întâmplat în Polonia - unde partidul care a făcut această reformă peste noapte a fost tot unul social-democrat iar guvernul nu s-a pierdut în amănunte.
Dacă îi întrebi pe politicieni dacă sunt de acord cu 40 de judeţe, ei ar vrea 80, pentru că astfel vor avea 80 de unităţi administrative aflate sub conducerea partidului aflat la putere.
Oricum, după 2013 se aşteaptă o schimbare de proporţii pe plan administrativ, atunci când va dispărea teama că regionalizarea ar fi un preambul al secesiunii.
Oficialii UE se dovedesc a fi deosebit de prudenţi în a sugera un anumit model de regionalizare pentru România din cauza numeroaselor conflicte din ţările europene şi din convingerea că aici oamenii ar putea avea reacţii imprevizibile.