DESPRE SCRIITOR ŞI ACTUL DE A SCRIE

De: ANDREI VORNICU

Individul perfect e incapabil de a crea. E o facilitate pe care el nu o deţine. Omul sclipitor, dar vulnerabil, însă, poate făuri adevărate capodopere şi asta fiindcă e impulsionat de o frustrare, un gol sufletesc, un complex puternic. Toată creaţia de geniu se naşte de fapt datorită unui defect, care devine caracteristica esenţială a artistului în sine, stigmatul după care e recunoscut şi dispreţuit de ceilalţi.

 El nu se ascunde după acel defect, ci îl oblojeşte în permanenţă, îi sporeşte dimensiunile prin actul creator, se foloseşte de el ca de o cheie, pentru a-şi descătuşa spiritul şi pentru a expulza într-un sublim final, copilul său din flori, bastardul vizionar care va mătura Pământul asta plin de scursuri şi de capete seci, în următoarele veacuri. Fiindcă artistul îşi datorează existenţa acelui defect care-i amputează relaţiile sociale şi terestre, dar de care se agaţă pentru a dobândi un scop şi pentru a-l atinge. Omul de artă devine astfel un Om de Geniu. Omul perfect nu poate face asta, fiindcă o dată ce e perfect, devine automat un zeu. Iar zeitatea se retrage într-un spaţiu inaccesibil oamenilor de rând, savurându-şi astfel, adoraţia supremă, în deplină concordanţă cu toate legile inerţiei. Până în momentul în care e renegat sau uitat şi cade de pe soclu, ajungând fie în Iad, fie o nonentitate. Artistul de Geniu e în concluzie, sacerdotul veritabil al planetei. Singurii zei cărora le slujeşte sunt oamenii aflaţi la vânătoare de Gând, lor înşişi, umanităţii în esenţa sa şi nu în ultimul rând, Lui Dumnezeu, care le dă dezlegare la Artă.  Lucrările de artă, mai cu seamă cărţile, sunt chivote de aur în care artistul îşi depozitează tumorile după ce le extirpă. Îşi poate înmagazina cele mai mari spaime şi cele mai corozive frământări între două coperţi ca într-un sarcofag, reciclându-le pentru a fi aduse la o viaţă nouă. Cu toate că uneori nimic nu e mai dureros decât să resuscitezi trecutul şi să vezi amintirile deschizându-şi, rând pe rând, ochii. Scriitorul adevărat e considerat nebun pe timpul vieţii. Când îşi dă duhul şi posteritatea se prinde că acesta s-a dus de ceva vreme din cercul ei, se apucă să-i răsfoiască tezaurul şi abia atunci valoarea sa monumentală străluceşte, orbitoare ca Soarele. Trebuie să treacă de regulă un secol pentru ca un scriitor valoros să fie recunoscut din nebun, un vizionar. Literatura este în opinia mea cea mai puternică şi mai influentă din toate domeniile artei. Cărţile au schimbat faţa lumii de nenumărate ori şi o vor face în continuare. Cartea supravieţuieşte secolelor, înfrânge asaltul tehnologiei, se ridică din beznă şi luminează în continuare ca un far. Cuvântul este, incontestabil, cea mai puternică armă existentă, iar cel ce poate manipula cuvântul cu măiestrie, conduce lumea. Cartea poate fi cel mai bun prieten al omului, poate fi amanta sa, familia sa, mentorul său şi implicit, Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul poate schimba concepţii, poate ilumina spiritul uman, îl poate emancipa şi poate modifica existenţa omului. Cartea este apoteoza Cuvântului, literatura este una din formele sale de propagare, iar incandescenţa lui străpunge umanitatea până în măduvă în continuare. Cartea îl ridică pe om din rândul animalului, e cheia de boltă a întregii evoluţii. Magicianul din umbră este astfel Scriitorul, cel compătimit, dispreţuit şi venerat.