Ciudaţi sunt ei...

De: Cornel Briscaru

Şi englezii sunt un popor ciudat. Am zâmbit când imediat după revelionul acestui an, am văzut la televizor imagini cu puzderie de reporteri, fotografi şi cameramani, într-un mare aeroport din Londra, aşteptânt cu sârg, în ger, cu mâinile îngheţate pe butoanele aparatelor, milioanele de români care urmau să coboare dintr-un avion. Şi, aşa cum noi ne aşteptam şi ei nu, din avion a coborât, liber, doar un român. Cu ceva treabă.

Ce nu au înţeles domnii englezi la fel ca şi alţi domni ai bătrânei Europe, e ca românii sunt şi din acest punct de vedere diferiţi. Nu ai să găseşti în multe locuri de pe glob români izolaţi. Nu se iubesc neapărat între ei, cu acea dragoste banală şi domestică, dar le trebuie, le place să fie împreună. Unii ar numi-o şi pe aceasta una dintre formele de manifestare a agresivităţii noastre mioritice. Peste tot în lume românii au trimis mai întâi soli. Curajosul din grup, acela care în dimineaţa îngheţată de ianuarie a coborat din avion,  s-a deplasat în diferite locuri şi apoi, pe cel mai bun ales,  l-a promovat. Acasă la el. Printre ai lui. Şi l-au urmat pe acesta dintâiul sute, mii şi în câţiva ani vor fi milioane. Iar în acea zi în care romanii au decis deplasarea, către locul ales, reporterii, cameramanii şi fotografii nu vor fi acolo să îi filmeze sau fotografieze. Pentru că nu au înţeles nimic. Şi de atunci, aceştia mulţi, tot mai mulţi, vor fi de a doua zi concetăţenii lor, colegii, viitoarele lor rude şi vecinii lor. Cu bunele şi relele duse de acasă. Şi cu care vor fi obligaţi să trăiască. Pentru ca suntem egali în bune şi rele. Egali ai englezilor, ai italienilor ai spaniolilor, belgienilor şi ai puţinilor luxemburghezi. Ai tuturor celor ce ne aşteaptă sau nu. Pentru că avem, dintr-o dimineată geroasă de ianuarie, acest drept cu greu câştigat. Şi de către acela care singur şi aşteptat a coborât din avion.