EUROPA ÎN 12 LECŢII. PARTEA VII- UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

În 1971, Statele Unite au decis să anuleze legătura fixă între dolar şi preţul oficial al aurului, care a asigurat stabilitatea monetară mondială după al doilea război mondial. Acesta a fost şi sfârşitul unui sistem fix al ratelor de schimb. Pentru a stabilii o uniunea monetară proprie, ţările din UE au decis să prevină fluctuaţiile de schimb mai mari de 2,5% între valutele europene prin intervenţii concertate pe piaţa valutelor.

Acesta a condus la crearea sistemului monetar european şi care a intrat în vigoare în 1979. Are trei principale caracteristici:
-    o monedă de referinţă numită Ecu,  un sistem alcătuit din toate valutele statelor membre,
-    un mecanism al ratelor de schimb: fiecare valută are o rată de schimb legată de Ecu; ratele de schimb bilaterale erau admise să fluctueze într-o  arie de 2,25%,
-    un mecanism de credit: fiecare ţară a transferat 20% din rezervele monetare şi de aur într-un cont comun.

Sistemul Monetar European are o istorie interesantă. Odată cu reunificarea Germaniei, lira italiană şi engleză părăsesc sistemul în 1992. În 1993, ţările din SME au decis să lărgească temporar aria la 15%. În acelaşi timp pentru a elimina devalizările competitive, UE a decis să introducă o monedă comună.
La Consiliul European de la Madrid din 1989, liderii europeni au adoptat un plan economic în trei trepte  pentru o uniune monetară şi economică.
Prima etapă a început în 19909 şi a implicat:
-    libera circulaţie a capitalului în cadrul UE,
-    creşterea resurselor alocate pentru îndepărtarea inegalităţilor dintre regiunile europene
-    convergenţa economică prin supravegherea politicilor economice.
A doua etapă a început în 1994. Aceasta a asigurat:
- înfiinţarea Institutului Monetar European la Frankfurt, format din guvernatorii băncilor centrale din UE,
- independenţa băncilor centrale naţionale,
- reguli pentru controlarea deficitelor bugetare naţionale.
Etapa a treia a fost naşterea monedei Euro. Pe 1 ianuarie 1999, 11 ţări au adoptat moneda Euro, ca şi monedă comună în Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania. ( Grecia a adoptat-o în 2001).  Din acest moment, Banca Centrală Europeană a preluat responsabilităţile de la Sistemul Monetar European privind politica monetară.
Bancnotele şi monezile Euro sunt în circulaţie de la 1 ianuarie 2002 în aceste 12 ţări. Valutele naţionale au fost retrase din circulaţie două luni mai târziu. De atunci, Euro este valuta legală pentru toate tranzacţiile bancare din zona Euro şi care reprezintă mai mult de 2/3 din populaţia UE.
Fiecare ţară trebuie să îndeplinească cinci criterii pentru a adopta moneda Euro:
-    stabilitatea preţurilor: rata inflaţiei nu trebuie să depăşească rata medie de 1,5% a inflaţiei celor trei ţări cu cea mai mică rată.
-    Rata dobânzilor: dobânzile pe termen lung nu trebuie să varieze mai mult de 2% faţă de rata medie a dobânzilor din cele trei state cu cea mai mică rată,
-    Deficit: deficitul bugetar trebuie să fie sub 3% din PIB.
-    Datoria publică: nu poate depăşi 60%,
-    Stabilitatea ratei de schimb
Pactul de stabilitate şi creştere: în iunie 1997, Consiliul European a adoptat Pactul de Stabilitate şi Creştere. Acesta a fost un angajament permanent la stabilitatea bugetară şi a făcut posibilă stabilirea unor amenzi pentru orice ţară din zona euro a cărui deficit bugetar depăşea 3%. Pactul a fost considerat fiind prea strict şi a fost reformat în martie 2005.
Eurogroup este un organism formal unde miniştrii de finanţe  din zona euro se întâlnesc. Scopul acestor întâlniri este de a asigura o mai bună coordonare a politicilor economice, monitorizarea politicilor financiare şi bugetare în ţările din zona Euro.
Noile state membre vor adopta ele moneda euro, atunci când vor îndeplinii criteriile amintite. Slovenia a fost prima ţară din valul de aderare din 2004 care a aderat la zona Euro pe 1 ianuarie 2007.