OZD: Un nume ciudat pentru un loc pe măsură

De: Eugenia Kiss

Nu ştiu cum se face dar aproape de fiecare dată când pornim la drum prin judeţ pentru a descoperi ineditul locurilor care ne înconjoară, găsim ineditul în special în locurile vechi. În lucrurile vechi. La fel s-a întâmplat şi în această săptămână când drumul ne-a purtat la margine de judeţ, în comuna Bichiş.

Trecând pe lângă dealuri molcome, încărcate cu tufe de soc în floare, privind la petecele de pădure care au rezistat ultimilor 20 de ani de stricăciune, aproape că nici nu am sesizat pustiul drumului. Pe mai bine de 7 km nici un sat, nici o casă. Apoi, după o curbă, am intrat aproape brusc în această comună. Astăzi aproape un loc pustiu, Bichiş a fost atestată documentar  în anul 1296 sub numele „Terra Bekes”.
Trecând pe străzile şi uliţele satelor comunei aproape îţi vine să spui că aici odată erau dealuri pline de viţă de vie, aici odată era un castel, în acest loc odată era o biserică, erau case, era o moară, era o rezervaţie cinegetică, era o casă de oaspeţi a fostei familii conducătoare.
Ziceam că aproape îţi vine să spui ...pentru că privind mai atent, toate acestea  mai au o şansă de a exista şi în viitor.
Pentru că la Bichiş, după o perioadă în care oamenii păreau că au uitat de satul lor, au început să îi aprecieze vechimea, frumuseţea, unicitatea.
Dornici de a vedea ce anume îi face pe localnici să fie din nou interesaţi de casa lor, am trecut „la pas” pe uliţele satelor comunei. Primul popas l-am făcut în satul Ozd. Şi am găsit atât de multe lucruri interesante în acest ţinut uitat de lume, încât nu ne-am mai dat duşi o zi întreagă. Nici măcar atunci când stihiile naturii s-au năpustit peste noi.
Dar până la ploaia de după masă, ziua a început cu o dimineaţă frumoasă. Şi ciudată. Ca toată ziua de altfel.

Unicat naţional

Ştiţi cum, atunci când suntem în pragul unei dileme sau ca în jocul copilăriei  ne întrebăm retoric „au ţiganii biserică?”... răspunsul firesc este „nu”... şi cu toate astea răspundem „au, au”. Ei, să ştiţi : ţiganii chiar au biserică. Aici la Ozd se găseşte singura biserică ţigănească din întreaga ţară. Şi asta în pofida faptului că în Ozd nu au fost niciodată mai mult de 10 familii de ţigani. Acum mai bine de 100 de ani, ţiganii ajunşi întâmplător în Ozd au luat decizia de a ridica o biserică în care ei, proaspăt creştinaţi, să poată să se roage. Şi au construit-o din lemne şi pământ, şi au îngrijit-o aşa cum s-au priceput. Azi biserica mai e în picioare, încă se mai ţin în ea slujbe, deşi ţiganii s-au împuţinat.
„Eu am 54 de ani şi aici am pomenit biserica. Ştiu că veneam cu părinţii la slujbă. Toţi ţiganii veneau la slujbă. Niciodată nu ne-am întrebat noi de ce mergem la biserică.... că dacă ne-am născut credincioşi... Acuma mai suntem numai trei familii cu toţii. Şi preotul din Nandra, care vine o dată la două săptămâni la slujbă, a zis să ne construim o biserică nouă. Apoi pentru cine... că ne împuţinăm.  La atâţia câţi suntem ne ajunge. Şi aşa mică cum îi, abia apuc să fac curăţenie în ea când vine popa. Îi mică, veche, de lemn şi de chirpici, dar îi frumoasă. Eu locuiesc chiar lângă ea şi o văd în fiecare dimineaţă. Şi mi-i tare dragă”, ne-a spus Ileana Gavrilă, femeia care are grijă de mica şi unica biserică.
Spre deosebire de alte bisericuţe de lemn aceasta are uşa mereu descuiată. Şi niciodată, spun localnicii, nu a dispărut nimic din ea. Deşi pe masa din altar se odihneşte un Liturghier vechi de mai bine de 100 de ani, şi alte vreo două cărţi bisericeşti la fel de vechi.
Nouă ni s-a părut foarte ciudat....
Aşa că ne-am pregătit şi pentru alte ciudăţenii. Şi am avut parte de ele....
Plecând de la bisericuţă, am trecut pe uliţele satului şi ne aşteptam ca în acest loc şi oamenii satului să fie diferiţi. Dar nu erau... la fel ca toţi ceilalţi români din lumea satului, îşi vedeau neperturbaţi de ale lor...

Invitaţie la Castel
Aşa că am ajuns destul de repede lângă Castelul Kemeny, castel care domină zona din orice parte te-ai uita. Nu poţi să nu îl observi şi să nu te întrebi ce caută un astfel de castel demn de valea Loarei, între aceste dealuri. 
Se zice că acest castel a fost construit la 1682 de generalul Pekry Lorincz, un „kuruc”.. scuzaţi limbajul dar curuţ provine din limba maghiară a vremii respective şi înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât haiduc. Se zice că acest general era în fruntea unei armate proprii de haiduci formată din români şi maghiari deopotrivă. Deşi nu pare veridică acestă informaţie, e cât se poate de adevărată. Şi de potrivită acestui loc ciudat.
Castelul cu peste 20 de camere, cu pivniţe de vinuri, cu o bibliotecă impunătoare, a intrat în timp în proprietatea familiei nobiliare Kemeny, care în anul 1948 a emigrat în Europa şi apoi în Canada.  În vremea lui de glorie, castelul a fost vizitat de ambasadori ai marilor puteri. Nobilimea europeană se aduna în marea sală de bal cu ocazia strânsului strugurilor şi a Crăciunului. După plecarea celor care l-au locuit, localnicii care până atunci priveau cu jind către castel ştiind că după zidurile groase se trăieşte „boiereşte”, au folosit marea sală de bal pentru nunţile satului. Şi nu era de ici de colo să îţi faci nunta la castel. Apoi însă s-a produs un declic... aici şi-au găsit pe rând locul grădiniţa, şcoala, căminul cultural, sediul CAP. Din rău în mai rău. Parcă pentru a confirma asta, cerul a început să plângă. Nu înţelegem totuşi de ce. Pentru că actualii proprietari au vândut castelul unei fundaţii...cu un dolar....şi s-ar putea ca în curând soarele să strălucească din nou peste castel....

Măreţie şi decădere
Acest castel este doar unul din cele 140 de castele ale ţării. Şi este unul din cele 26 de castele ale judeţului Mureş. Dacă aici ne-am priceput la cifre, nu ştim ce să zicem despre fosta casă de vânătoare a lui Ceauşescu. Oare a câta din ţară o fi? Cert este că deşi e mai nouă decât castelul, este într-o stare mai jalnică decât acesta. Dar încă există şi este înconjurată de legende. Pentru a ajunge la ea trebuie să treci pe sub coama unei păduri, declarată rezervaţie cinegetică încă de pe vremea tătucului Gheorghe Gheorghiu Dej. Se zice că această rezervaţie adăpostea una dintre cele mai impresionante populaţii de mistreţi din Europa. Impresionante ca număr dar şi ca dimensiune a exemplarelor. Unii afirmă cu mâna pe inimă că în aceste păduri s-au vânat mistreţi de sute de kilograme. Exemplarul.
Administratorii fondului de vânătoare au interzis cu stricteţe împuşcarea lor, pentru că acesta era un privilegiu rezervat numai lui Ceauşescu şi invitaţilor săi.  Aşa că nu de puţine ori sătenii din Ozd priveau neputincioşi  năvala mistreţilor prin culturile lor. Dar nu aveau cui să se plângă. Pentru că ştiau de sosirea „celui mai iubit”, dar de văzut nu l-au văzut niciodată. Deşi venea de două trei ori pe an, timp de peste 20 de ani... Ciudat, nu? Aşa cum nu l-au văzut pe Ceauşescu, tot aşa nu i-au văzut nici pe cei care au furat tot ce era de furat din casa de vânătoare. ...
Acum locul arată deprimant şi este locuit de muncitori la pădure, aduşi de Ocolul Silvic tocmai de dincolo de munţi... veniţi cu toată familia după ei, cazaţi în acest loc parcă în descompunere...
Odată cu ceauşeştii şi cu lucrurile lor, au dispărut şi mistreţii. De atunci sătenii, „iobagii lui Ceauşescu” cum erau numiţi de mai marii vremii localnicii din Ozd, nu au mai văzut mistreţi aşa mari încât să nu poată fi urniţi decât traşi de cai. De fapt nu au mai văzut mistreţi. Din rezervaţia cinegetică a rămas doar amintirea. Iar casa de vânătoare este şi ea o amintire într-un colţ al memoriei celor care îi călcau pragul de două ori pe an. Am dorit să revenim în prezent, pentru a trece peste imaginile decăderii... dar trebuia să ne dăm seama că aici la Ozd nu e nimic după cum vrem noi. Că aici ciudăţeniile se ţin lanţ.  
Ieşind din pădurea fostă rezervaţie cinegetică, dăm din nou cu ochii de castelul haiducilor. Şi ne dăm seama că am vorbit despre luptători aprigi şi despre vajnici vânători în lumea satului. În locul în care oamenii sunt mai interesaţi de statul la coada vacii decât de faptele eroice...

Sub blazonul Hollstein
Aşa şi e... dar şi asta, statul la coada vacii, e o slujbă specifică ciudăţeniei locului. Aici nepretenţioasa bălţată românească a fost înlocuită cu nobila vită Hollstein. Vite din alea care stau toată ziua doar în grajd, ascultă muzică simfonică, mănâncă furaje selecţionate şi concentrate aduse de prin Olanda, şi se mulg de două trei ori pa zi. Câte vreo 50 - 60 de litri de lapte de văcuţă. Şi în grajdurile lor nu se aude nici musca.... pentru că nu sunt muşte... din cauza aerului condiăţionat. Văcuţele astea sunt nişte doamne...trăiesc pe picior mare, împărţite pe grupe şi categorii sociale...
Viţeii, fragilele făpturi, locuiesc în creşă, alături de alte patrupede lătrătoare care totuşi nu vor creşte la fel de mari... şi de productive.
Văcuţele cu lapte stau în marea sală dotată cu toate tehnologiile necesare, iar viţicile şi vitele care trebuie împerecheate au un alt loc, ferit de „ochii” celorlalte, dar la fel de protejat...
Văcuţele au fost aduse e o societate canadiană în urmă cu peste 8 ani... şi de atunci productivitatea lor i-a făcut pe întreprinzători să dorească să le înmulţească. Astfel că de la 20 s-a ajuns azi la peste 150 de văcuţe.
Deşi sunt atât de multe, personalul care le îngrijeşte este minim. Tot personal calificat. Doar cei care pun mulgătoarele automate la ugerele văcuţelor nu sunt angajaţii firmei. Dar activitatea lor aici e parte a unui programd e recuperare. Din ce în ce mai ciudat....

„Stagiu de 9 luni”
„Sunt la Ozd de la jumătatea lunii decembrie. Şi mai am de stat încă patru luni. Sunt inclus într-un program de recuperare, dezintoxicare. În timpul liber, prin rotaţie, pentru că este o activitate relaxantă în aer liber, ajutăm la mulsul văcuţelor. Dar şi asta deabia după ce psihologii centrului în care suntem la recuperare, au ajuns să ne considere de încredere, au ajuns să aibă încredere în noi”. Acestea au fost cuvintele lui Toth Levente, unul din asistaţii centrului de recuperare, „made în Ozd”.
Aici, pe deluşorul dintre grajdurile nobilelor Hollstein şi castelul nobililor haiduci, se află un centru de recuperare mai puţin obişnuit. Fără medicamente, fără încuiat în cameră, fără ameninţări şi privaţiuni, cei care doresc cu adevărat să scape de viciile care le-au acaparat existenţa, o pot face aici. Dependenţii de alcool, de jocuri de noroc, de droguri, cu ajutorul psihologilor şi a terapiei de grup, se pot vindeca. Şi vindecarea lor este credibilă atunci când oamenii vorbesc fără reţinere şi fără ruşine de problemele lor. La fel a făcut şi Toth Levente.
„Sunt din Reghin şi problemele mele au început în urmă cu patru ani când o separare de soţia mea a dus la divorţ. Nu am putut suporta şi am început să beau. Nu zilnic, dar nu mă mai puteam opri... avea impresia că lumea îşi bate joc de mine, că mă vorbeşte pe la colţuri, că sunt un neînţeles. Şi m-am închis în mine. Decăderea a ţinut până în ziua în care preotul de la biserica la care umblu în Reghin m-a întrebat ce vreau să fac cu viaţa mea. Şi atunci am conştientizat că mă distrug. Am ajuns la centru foarte greu pentru că nu oricine este primit. Se trece printr-o selecţie aprigă şi doar atunci când psihologii sunt convinşi că vrei cu adevărat să scapi de povara viciilor, te acceptă. Acum, după atâtea luni, vorbesc fără reţinere de acea perioadă a vieţii mele, sper din nou, lumea îmi spune că m-am schimbat, că sunt mai deschis şi mai încrezător. Vorbesc despre problemele mele şi văd că lumea nu râde. Şi mă mir. Şi constat că oamenii au fost alături de mine, dar eu nu am văzut asta.  Acum am ajuns la faza în care mă pot plimba singur prin sat, ba chiar am în grijă un nou venit în centru, şi credeţi sau nu, ora pe zi petrecută alături de necuvântătoare, alături de mirosul laptelui proaspăt muls, face parte din terapie”, ne-a spus Toth Levente. Şi nu am mai ştiut exact, dacă e sincer cu noi sau glumeşte pe seama noastră. Dar cum, în acest loc, conexiunile între locuri şi evenimente sunt din capul locului ciudate, şi mărturia lui face parte din tabloul  locului numit Ozd.

Un loc în care am găsit o biserică a ţiganilor, un castel construit de haiduci, o casă de vânătoare fără proprietar şi fără vânat în jur, amintirea unui  „conducător iubit”  aproape fantomatic, vite Holstein mulse de cei aflaţi la recuperare... Atât ne mai amintim acum. ...
Şi vremea cât se poate de instabilă. În ton cu starea de spirit....
Şi parfum, mult parfum de poveste, care se revarsă peste satul dintre dealuri din socul abia înflorit. Dacă am fi adormit la umbra vreunei tufe şi am visat tot ce v-am povestit astăzi, ar părea mai credibil decât să mergeţi de adevăratelea pe mâna noastră. Încercaţi să ne credeţi. Doar nu degeaba, săptămână de săptămână, căutăm ineditul aici, aproape de casă. E uşor să o luaţi pe urmele noastre şi să vă convingeţi că totul e aşa cum v-am spus. Cuvând cu cuvânt. Ba poate şi mai mult.