Ardealul văzut dinspre „regăţeni”

De: Sorin Simion

Cu câteva săptămâni în urmă, jurnalistul şi scriitorul Gheorghe Smeoreanu, directorul publicaţiei „Viitorul Argeşului” din Piteşti (www.viitorulargesului.ro), a publicat un editorial pe care l-a intitulat, dintr-o convingere personală, probabil, „Ardealului îi e silă de noi”. De noi, adică de „regăţeni” şi de „mitici”, cum li se spune pe aici compatrioţilor de la sud de Carpaţi.

Iată aici câteva fragmente din textul respectiv:
„Dacă aş fi ardelean, m-aş afla într-o contradicţie înfiorătoare. Şi nu este exclus ca oamenii aceia chiar să trăiască o dramă, una mocnită şi cu atît mai greu de dus pe picioare. Bucureştiul se manelizează cu viteză cosmică, îşi pierde orice demnitate, se zbate între fanfaronadă şi isterie, în vreme ce Transilvania respiră aer european şi, probabil, aşteaptă să ne declarăm noi, ca nebunii, independenţa. Ardealul rămîne tolerant faţă de noi, aşa cum un medic psihiatru este îngăduitor cu pacientul său. Aceasta este atmosfera în care UDMR îşi permite...urlete iredentiste. Ia să ne închipuim că pe Dâmboviţa ar curge o apă limpede ca a Iordanului din vechime şi că ne-am boteza permanent în ea în numele dreptăţii şi demnităţii naţionale! Ar mai îndrăzni atunci minoritatea maghiară - la liderii ei mă refer - să se şteargă la fund cu Constituţia? Dacă s-ar întîmpla aşa, în mare mila lor, românii ardeleni i-ar ştirbi la dinţi imediat. Nu este însă cazul, fiindcă Bucureştiul nu mai dă ora exactă, anunţă că e dimineaţă la miezul nopţii, iar amiaza a dispărut de tot...Desigur, noi cei de pe aici protestăm în faţa hoardei lui Marko Bela, dar protestele noastre seamănă a grohăit de porci îmbătaţi. Cu totul altfel ar arăta protestele ardelenilor în mijlocul cărora se petrece trădarea udemeristă, numai că ardelenii noştri nu mai ştiu în numele cui să protesteze, că în numele Dâmboviţei parcă nu ar avea de ce. Integrarea fiind pe cale să avanseze, acum, după Lisabona, putem să ne bălăcim liniştiţi în troaca noastră. UDMR nu are unde să fugă cu judeţele respective, decît tot spre Europa, ceea ce, paradoxal, poate să ne avantajeze. Ardealului îi e silă de noi, dar din fericire, sîngele apă nu se face”.
Măgulitor la adresa noastră felul în care ne percepe jurnalistul „regăţean”, veţi spune. Chiar prea măgulitor. Vor fi având ei, „miticii”, păcatele lor, însă nu trebuie, în nici un caz, să ne credem mai cinstiţi, mai harnici, mai deştepţi şi mai altfel decât suntem, de fapt. Gheorghe Smeoreanu ar fi putut scrie, în editorialul său, despre ruşinea din martie 1990 sau despre pogromul anti-ţigănesc de la Hădăreni. Lucruri care s-au petrecut aici, nu la sud de Carpaţi. Câteodată, însă, privind de dincolo de ei, nuanţele de gri devin albe de-a binelea.