Aceşti barbari care ne conduc...

De: Cornel Briscaru

...şi-ar dori ca nouă tuturor să ne fie teamă. Să spunem ce credem în şoaptă sau deloc. Să credem permanent că ei sunt cei ce ne decid soarta în bine sau în rău, după bunul lor plac. Să acceptăm că pot intra cu bocancii în vieţile noastre, în casele noastre, în familiile noastre.

 Şi ar dori să ne fie frică de ei, de familiile lor, de ciracii din jurul lor. Le-ar place să ne ştie tăcuţi şi înspăimântaţi că undeva, într-un anume moment, atunci când ei doresc, ne pot scoate din locurile în care am decis să trăim în linişte, demni şi respectaţi. Ne fură banii, ne bat, ne jignesc, ne umilesc în văzul prietenilor, copiilor, mamelor şi fraţilor noştri. Pentru că lor li se cuvine tot. Şi nu li se poate întâmpla nimic. Ei sunt puterea. Sunt miezul vieţilor noastre. Sunt acel ceva care ne poate murdări viaţa pentru că aşa doresc ei. Vor să ne ştie murdari, corupţi şi controlabili. Dacă nu suntem aşa se pot ocupa ei de acest lucru. Altfel nu le suntem de folos. Dacă nu îşi pun mâinile murdare pe vieţile noastre, nu contăm pentru ei. Hainele curate, fără urma falangelor lor pe ele nu sunt demne de purtat de către noi. În faţa lor. Le suntem inutili şi de neluat în seamă, pentru că aşa vor ei. Altfel, ne aruncă în mulţime şi ne uită. Aşa murdăriţi şi ponegriţi fără ca ei să fie nevoiti să platească vreun minut. Pentru că lor li se cuvine tot. Iar nouă, celorlalţi, nimic. Poate că ar trebui să nu ne mai fie teamă. Poate că ar trebui să nu ne mai fie ruşine cu noi aşa cum suntem. Fără urme de mizerie pe noi. Fără a dori ca ei sa ne ştie controlabili şi atunci utili. Fără a ne împuţi doar că să le dăm lor satisfacţie. Sau, cine ştie. Poate vrem să le placem lor. Acestor barbari care ne conduc...