Datini şi credinţe de sărbătoarea Dragobetelui

De: Aurelia Diaconescu

La l4 februarie comerţul românesc invadează străzile cu inimioare roşii inscripţionate “I love you” sau “Valentines, Day” – o sărbătoare foarte mediatizată. Pentru puţinii români care cunosc existenţa şi semnificaţia sărbătorii “Dragobetele” această mediatizare este o lecţie despre felul în care ştiu occidentalii să-şi comercializeze tradiţiile.

Fie că este vorba de Sf.Valentin sau Dragobetele (24 februarie) important este că se celebrează dragostea. Sărbătoarea americană a pătruns mai mult în sfera media şi a comerţului şi are succes pentru că este veselă, pentru că are un aer occidental, este şic să-i
spui iubitei  “Hepi Velăntain dei iubito” Este o zi de dansuri, chefuri, petreceri, o zi a bunei dispoziţii.
 “O viaţă fără sărbătoare este ca un drum lung fără hanuri” spunea Democrit. Înţelepţi, oamenii şi-au presărat existenţa şi cu hanuri, dar mai ales cu o puzderie de sărbători menite să-i bucure şi să-i apropie sufleteşte. Poate că numele de Valentin, “sănătosul”(salutul roman “vale” înseamnă să fii sănătos) sună pentru urechile unora mai frumos decât Dragobetele nostru, dar ăsta nu este un motiv de a lăsa în uitare strămoşeasca sărbătoare a românilor, mai cu seamă că ea nu este cu nimic inferioară ca diversitate şi frumuseţe a obiceiurilor, ba chiar dimpotrivă.  
Celebrată şi azi în satele româneşti, sărbătoarea Dragobetelui cu rădăcini mult mai vechi decât sărbătoarea Sf.Valentin (martir,episcop al Romei, decapitat în anul 270, pe timpul împăratului Aurelian ),  se celebrează pe 24 februarie (Aflarea capului Sf.Ioan Botezătorul) sau în alte zile de la sfârşitul lunii februarie sau începutul lunii martie (24,28 februarie, l martie) şi era de fapt “ziua dragostei” în calendarul popular românesc. O serie de credinţe populare nu întâmplător sunt prinse în vârtejul alunecărilor produse de confuzia dată de cele două calendare (iulian şi gregorian) ce plasează sărbătoarea la date diferite.  
Dragobetele păstrează încă numeroase ecouri ale unor practici magice de propiţiere, este prin excelenţă o sărbătoare a fertilităţii puse sub semnul unei zeiţe mitice, este ziua constituirii perechilor atît pentru oameni cât şi pentru păsări. Pe lângă  valenţele ei de divinitate protectoare a păsărilor, strâns legate de fecunditate, de renaşterea naturii, Dragobetele face parte alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie, dintr-un posibil cult al unei mari zeiţe a fecundităţii.
Dragobetele, zeul dragostei la românii de la nord şi sud de Dunăre este un zeu pastoral  câmpenesc, codrean, este imaginat ca un tânăr frumos, puternic şi bun, inspirator al pornirilor senzuale, dar curate, al dragostei fireşti la animale şi oameni,  fiind asemuit cu Eros al vechilor greci sau Cupidon al romanilor. Pornind pe calea supoziţiilor etimologice  Dragobetele ar proveni din slava veche “dragu bâti” însemnând a fi drag. Pare verosimil,doar că zeul exista pe plaiurile noastre cu mult înainte de venirea slavilor. Dovadă sunt străvechile rituri atestate la tracii nord dunăreni (dacii) ca şi la cei sud dunăreni, cum ar fi ritualul înfrăţirii (între băieţi) şi însurăţirii (între fete), prezent până în secolul trecut în ceremonialul Dragobetelui.
O altă ipoteză este că Dragobetele ar proveni din cuvintele dacice “trago”-ţap şi “pede”-picioare (în latină pedes).  Mai târziu trago a devenit drago, iar pede-bete ( bete însemnând şi cingătorile ţesute şi frumos împodobite din componenţa costumului popular). Ţapul simbolizează puterea de procreare; forţa vitală, libidoul, fecunditatea.
Şi romanii îşi serbau la 15 februarie; “lupercaliile” marea lor sărbătoare a dragostei, după ritualuri din timpuri imemoriale. Ceremonia se desfăşura în jurul peşterii în care lupoaica îi alăptase pe Romulus şi Remus. Preoţii oficianţi veneau goi şi  sacrificau ţapi cu pieile cărora se înfăşurau, apoi alergau pe străzi urmaţi de tineretul Romei, lovind cu curele făcute din ţapii jertfiţi pe toate femeile întâlnite în cale, acest ritual favoriozându-le maternitatea. Aşadar arhaicul Dragobete poate fi asemuit mai degrabă cu străvechii zei ai grecilor şi romanilor reprezentaţi cu picioare şi coarne de ţap, acoperiţi cu păr, dănţuind prin păduri şi pândind nimfele sau ţărancile rătăcite. Aceşti zei primitivi erau sărbătoriţi cu dezlănţuirea enegiei de primăvară: natură pură, bucuria curată de a vieţui şi a iubi.
După creştinarea dacilor Dragobetele şi-a pierdut atributele primitive, devenind un zeu al dragostei curate. El este fiul Babei Dochia, iar nevasta sa era sora lui Lăzărică, cel mort din dor de plăcinte. Este cunoscut şi sub numele de Dragomir, de regulă un cioban care o însoţeşte pe Baba Dochia în călătoriile prin munţi, dar reprezintă  şi o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui întreaga obşte sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea de primăvară.
Este un lucru adevărat că creştinismul a suprapus în calendar  sfinţi şi martiri peste eroii şi zeii păgâni, după cum Sf.Valentin l-a înlocuit pe Cupidon – Amor şi pe mai vechiul zeu Câmpenesc Faunus, aşa cum la Roma, statuia lui Traian, zeificat, din vârful celebrei sale Columne, a fost înlocuită cu cea a Sf. Petru. La noi, la români, Dragobetele zeul dragostei n-a fost înlocuit ci uitat.
                                                                           

Datini şi credinţe de sărbătoarea Dragobetelui

Potrivit credinţelor populare româneşti, Dragobetele este ziua când se împerechează toate păsările şi animalele. Păsările se strâng în stoluri, se împerechează şi încep să-şi construiască cuibul. Se împerechează şi păsările care au devenit stinghere din cauza vânătorii sau a morţii, în cursul anului, a perechii. Dacă nu se împerechează în această zi rămân tot stinghere (singure) până la Dragobetele următor. De aceea se credea că dacă fetele nu se vor întâlni cu băieţii în această zi nu vor fi iubite tot anul.
Fetele şi feciorii se primenesc, îmbracă haine de sărbătoare se adună în cete şi ies pe câmp pentru a aduna flori de primăvară. Flăcăii adunau lemne, făceau focuri, în jurul căruia se adunau tinerii pentru a glumi şi a petrece împreună. La prânz coborau în sat fiecare băiat fugărind fata preferată. Când doi tineri fugeau după aceeaşi fată ea se lăsa prinsă de cel preferat. Fata prinsă şi sărutată se considera oarecum logodită cu cel care a prins-o, pe durata unui an.
 Din zăpada netopită la Dragobete, fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă, cu care se spălau în anumite zile ale anului, cu o fiertură de mătăcină (roiniţă) pentru păstrarea tenului frumos, aşa cum procedau domniţele din Moldova. De ziua Dragobetelui se socoteşte că se logodesc păsările cerului cu cele domestice, de aceea gospodinele dădeau o hrană erotogenă păsărilor domestice, iar pentru păsările cerului  aruncau pe acoperişurile caselor boabe de mei, grâu, orz, secară. În această zi era interzisă sacrificarea păsărilor domestice şi nu se vânau sau blestemau cele sălbatice pentru a nu tulbura rostul împerecherilor.
Tot la Dragobete tinerii asemenea  păsărilor se însoţeau, adică se făceau însurăţirile între fete şi înfrăţirile între băieţi . P.Caraman consideră fraternitatea rituală a frăţiei de cruce drept un rit străvechi traco-iliric. Înfrăţirea şi însurăţirea pe cete de vârstă, de sex, pe afinităţi selective face parte din instituţiile premaritale cu rol de iniţiere şi selecţie maritală. In Gorj înfrăţirea şi însurăţirea se făcea prin îmbrăţisări, sărutări şi promisiuni de ajutor  până la moarte... În Munţii Apuseni copiii se prindeau fraţi de cruce pe pâine şi sare, rostind un jurământ : „ Eu ţi-oi fi frate până la moarte/ M-oi lăsa de pâine şi sare mai bine/ Decât să mă las de tine”, apoi îşi dădeau mâna pentru a consfinţi înfrăţirea. În Târnave fraţii de cruce se numeau veri, iar surorile de cruce verişoare sau văruţe.
Frăţia de cruce relevă straturi străvechi de organizare socială. După Octavian Buhociu , în faza arhaică, societatea românească n-a fost orientată  din punct de vedere social (şi politic) „patriarhal” ci a existat o societate bazată pe „frăţietate”. Doi tineri după ce s-au prins fraţi de cruce, numai moartea îi mai putea despărţi. Pruncii fraţilor de cruce nu se puteau căsători împreună, pentru că era păcat. La moartea unuia dintre fraţi de cruce, celălalt trebuia dezlegat la mormântul fratelui decedat şi înfrăţit cu un alt partener, în alt loc, mai departe de mormânt.
Sărbătoarea Dragobetelui era mai mult decât ziua dragostei  la tinerii români; este început de primăvară se celebrează însoţirea nu numai a păsărilor şi a animalelor dar şi a oamenilor. De aceea de cele mai multe ori sărbătorile şi obiceiurile populare au fost suprapuse peste bioritmurile şi ciclurile de reproducţie a animalelor, păsărilor, reptilelor şi plantelor.
Asemenea occidentalului Sf.Valentin, sărbătoarea trebuie să asigure tranziţia către un an roditor, în ultimă instanţă fast.Tinerii adunaţi în cete de vârstă şi sex participă la  efectuarea vrăjilor de dragoste, chiar dacă acestea sunt mai puţine deecât la Anul Nou Bărbaţii şi nu neapărat fetele trebuie să-şi găsească partenere pentru anul care vine, iar expresia: „Dragobetele sărută fetele”  semnifică faptul că fetele sunt căutate pentru a fi sărutate, pentru a permite bărbaţilor  „contaminarea” cu forţe faste. Fiecare fată trebuia să glumească cu un bărbat pentru a se putea căsători curând.
De reţinut este faptul că românii aveau o sărbătoare autohtonă a dragostei, mult mai veche decât ziua Sf.Valentin, datând cel puţin din perioada traco-dacă, dacă nu chiar din perioade mai vechi. Aşadar Dragobetele este o zeitate mult mai „carnală” decât silfidul Sfânt Valentin, care-şi arată amorul firav cu inimioare străpunse de săgeţi şi răvaşe parfumate; este o zeitate străveche senzuală tipică unei culturi dionisiace, potrivite cu spiritul păgân a locului pe care trăim astăzi, o zonă ce se întinde de la nordul Dunării până peste Carpaţi. Când apare creştinismul în zona carpato-dunăreană găseşte aceste lucruri destul de bine cimentate în credinţa populară românească. Creştinismul şi cultura arhaică se suprapun, se amestecă extraordinar.
Este minunat, este un lucru important că s-au păstrat aceste credinţe vechi, chiar dacă într-o formă diluată, stilizată. Ele reprezintă o importantă dovadă de continuitate a noastră aici, un document istoric excepţional în domeniul datinilor şi credinţelor populare, pentru că ne vorbesc despre lucruri mai vechi decât documentele de la 1330, decât descălecatul din Maramureş, decât Cronica de la Viena etc.