Muzicanţii din Sînpetru de Câmpie

De: Mihai Teodor Naşca

Ce vremuri au mai fost odată! Câtă frumuseţe răsuna din strunele viorilor mânuite de vestiţii muzicanţi din Sînpetru de Câmpie! Ce păcat că nu mai sunt printre noi, iar urmaşii acestora nu duc mai departe această meserie de muzicant sau ceteraş. Ne pierdem valorile uşor sau poate le desconsiderăm pe cele ce le mai avem. Un sat fără ceteraş e pustiu, petrecerile se fac cu muzicanţi şi puţini ceteraşi mai cunosc repertoriul fiecărui sat. Odinioară, în Sînpetru de Câmpie existau ceteraşi de puteau să susţină două nunţi deodată, acum nu ai cu cine să mai strigi la găină, obicei şi el pierdut printre atâtea altele. Ne-a inundat tehnologia însă nici un aparat electronic nu reuşeşte să pătrundă în sufletul omului aşa cum o face cetera. Iată în continuare o aducere aminte a ceea ce a fost, cu ani în urmă în Sînpetru de Câmpie.

Din perioada interbelică, până în anii 1980 – 1985, muzicanţii din Sînpetru de Câmpie au fost cei mai vestiţi din zonă, concurând de la egal la egal cu cei din Sărmaşu sau Zau de Câmpie. „Cel mai vestit ceteraş din localitate a fost tatăl lui Ielu la a cărui înmormântare a cântat o orchestră de 40-50 de instrumentişti, adunaţi din toate satele Câmpiei Transilvane”, ne-a mărturisit Maria Mândruşca, soţia fostului notar din sat. Majoritatea muzicanţilor erau romi, instruindu-se în familie, furând meseria unul de la celălalt, din tată în fiu.
În Sînpetru erau trei familii de muzicanţi: Hibai Andrei, zis Ielu – violonist, fratele acestuia, Varga Florent – contraş şi Ţala Andrei – Andrăşuca, fiul lui Ielu – acordeonist, bracist şi contrabasist. A doua familie era formată din: Varga Carol “Bătrânul” – contraş, Domocuş Varga “cel mare” – viorist, frate cu Carol, Domocuş Varga “Pătatu” – viorist şi Varga Ţinonia – bracist şi gordunaş, ultimii doi fiind copiii lui Varga Carol “Bătrânul”. Cea de-a treia familie este formată din Ianoş Varga  a Mucului – viorist şi fiul acestuia Varga Brunţi, zis Cucuci – acordeonist. Lângă aceştia s-au alăturat  Varga Alexandru – Guluşi şi Maciaş, ambii gordunaşi.
Dintre muzicanţii români îi amintim pe Onăşucu Tuşinean şi Petruţ Moceanu – violonişti. În prezent în sat mai sunt doi taragotişti: Petruca Radu, Cornel Banu, cel care vă relatează aceste fapte, un acordeonist stabilit în sat  şi un viorist, Demi Ariton – cunoscut sub numele de Titi. În toamna anului 1979 taraful Căminului Cultural din Sînpetru de Câmpie a fost înregistrat de americanul muzicolog  de origine mexicană, Robert Garfios, care a ajuns în sat la recomandarea Centrului de Creaţie Populară din Tîrgu Mureş. Prin 1973, colonelul, Radu Ioan, un împătimit pentru valorile satului natal, a înregistrat Taraful, condus de Ielu şi banda sa. Este printre puţinele înregistrări care se mai păstrează până în zilele noastre cu acest grup de instrumentişti.
Ielu a fost cel mai vestit şi apreciat muzicant din Sînpetru de Câmpie, un violonist virtuos, cu un repertoriu de invidiat, cu o digitaţie de nota zece. Mânuia arcuşul cu o dibăcie rar întâlnită, având un ton cald şi plin. În mâinile lui, vioara “plângea”, aşa cum spun muzicanţii între ei, dar plângeau şi cei care îl ascultau. Sunt convins că dacă ar fi studiat mai mult, Ielu ar fi putut fi pus pe acelaşi soclu al muzicii populare alături de Ţitruş, Efta Botoca sau Drăgoi. De multe ori mi se confesa: “Ehei, domnule profesor, muzica asta este lucru mare  şi nu o poate face oricine, dar nu toată lumea înţelege acest lucru”. Dintre violonişti, după Ielu, s-ar clasa, într-un top virtual al valorilor, Domocuş “cu pată”, sau “cel mic”. Avea o bună digitaţie, cânta curat şi frumos, cunoscând jocuri din tot Ardealul, dar “nu-i prea suna vioara” sau aşa cum se spunea “nu avea arcuş”. Dintre contraşi, primul loc în mod detaşat îl ocupa Florent, care era şi un pasionat colecţionar de stilouri, un om calculat şi respectat.
Aşa cum remarca marele nostru George Enescu, lăutarul este când luminos şi vesel ca o zi de vară, când posomorât şi trist  ca o zi de toamnă, ei au fost păstrătorii şi transmiţătorii valoroaselor cântece, doine, balade şi jocuri. De la felul lor de a cânta s-a inspirat şi Enescu, în Sonata nr. 3, pentru vioară şi pian, în caracter popular românesc. Cât timp i-am avut în viaţă pe aceşti lăutari nu am ştiut să îi apreciem şi să îi respectăm, iar acum când îşi duc somnul de veci, le ducem dorul şi îi regretăm.