Joimăriţa şi focurile de joimari

De: Aurelia Diaconescu

În tradiţia populară românească Joimăriţa, zeiţă a morţii în Panteonul autohton, supraveghează focurile de Joimari, legată de cultul morţilor şi devenită apoi personaj justiţiar care descoperă şi pedepseşte fetele şi femeile leneşe. În imaginarul popular, Joimăriţa apare ca o femeie cu o înfăţişare înfiorătoare, cu capul uriaş şi părul lung despletit, cu dinţii laţi şi gura căscată, o babă zmeoaică, o stafie sau un duh necurat, un animal respingător. Foarte rar are înfăţişare de sfântă.

Locuinţa ei s-ar afla în păduri neatinse de topor şi neumblate de picior de om, în păduri pustii sau în creierii munţilor înalţi. Uneltele de pedeapsă şi de tortură pe care le poartă cu sine sunt în exclusivitate legate de foc: căldăruşa sau oala de lut cu foc sau jar şi nelipsitul vătrai.
Ca supraveghetoare a cultului morţilor moşilor şi strămoşilor, Joimăriţa vizitează focurile de Joimari  aprinse pentru fiecare mort în parte sau toţi la un loc, pe podeaua locuinţei, în curte sau în grădină, pe morminte sau lângă morminte şi pentru toţi morţii laolaltă în cimitir sau în curtea bisericii. Treptat, din divinitate a morţilor, legată, probabil, de ritul funerar de incinerare a morţilor, specific populaţiei autohtone, înainte de apariţia şi generalizarea înhumării creştine, devine un personaj justiţiar, foarte temut, care controlează şi pedepseşte femeile leneşe, mai ales pe acelea care nu şi-au  terminat de tors până la Joimari cânepa, inul şi lâna.
 Neiertătoare Joimăriţa foloseşte mijloace cumplite de tortură: arderea degetelor şi mâinilor femeilor leneşe, pârlirea părului, unghiilor, incendierea cânepii, câlţilor şi fuioarelor netoarse. Uneori pedepseşte şi flăcăii care până la ziua ei nu au reparat gardurile, sau nu au îngrijit bine vitele în timpul iernii. Vechimea şi semnificaţia Joimăriţei în spiritualitatea românească sunt confirmate de apariţia ei frecventă în folclorul românesc, credinţe, superstiţii, zicale populare, poveşti (Oltenia, Muntenia, Banat, Moldova, sudul Transilvaniei).
Focurile de Joimari sunt ruguri funerare aprinse în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, replică păgână la înhumarea simbolică creştină din Vinerea Mare. În noaptea de Joimari când se deschid mormintele, cerul, uşile raiului şi iadului se întorc până în Sâmbăta  Rusaliilor (Moşii de vară) spiritele morţilor pentru a petrece cu cei vii sărbătorile pascale. Acestea sunt întâmpinate cu pomeni abundente (Moşii de Joimari) şi cu focuri de Joimari. Ceremonialul nocturn se diferenţiază de celelalte focuri rituale aprinse la Mucenici, Lăsatul Secului, Sângeorz, Florii, Sânziene prin reguli şi acte rituale stricte; aprinderea focurilor pentru morţi, procurarea pentru foc a unor plante uscate cu valenţe magice (bozul, alunul) de către persoane pure (copii, fete nemăritate sau femei „iertate”) , pomenile date peste focuri ca şi peste sicriu sau peste groapă în obiceiurile de înmormântare, ocolirea focului ca orice mormânt cu apă sau tămâie, aşezarea scaunelor pentru morţi în jurul focului, apariţia ospeţelor funerare.
Focurile de Joimari par a fi replica păgână a incinerării simbolice a morţilor la Joimari şi Invierii după trei zile în Sâmbăta Paştelui (Sâmbăta morţilor) la ritul de înhumare creştin, de înmormântare simbolică a lui Iisus în Vinerea Mare şi Invierea tot după trei zile în Duminica Paştelui. Obiceiul a fost consemnat în diferite variante şi în diferite forme de evoluţie în toate provinciile româneşti.
În categoria focurilor rituale trebuie consemnat Focul Învierii – obiceiul de aprindere a unui foc, de incinerare simbolică a morţilor în cimitirul satului în noaptea de Paşti. În sâmbăta Paştelui, feciorii aduceau din pădure câteva care de lemne şi le depozitau în cimitir. Seara la lăsatul întunericului se aprindea Focul Învierii, care ardea neîntrerupt zi şi noapte în cele trei zile ale Paştelui. La miezul nopţii de Înviere, băieţii bat toacele din clopotniţa bisericii şi toacele din lemn aduse de acasă. La Focurile Învierii participă direct sau indirect întreaga comunitate sătească. Obiceiul era frecvent în Ţara Zărandului, Ţara Făgăraşului şi Jiul Superior.