Întoarcerea la rădăcini: satul Mura Mare

De: Eugenia Kiss

Pierdută între dealurile transilvane, dealuri care parcă se prăvălesc unele peste altele, dispuse de creator într-o dezordine încântătoare, se află satul Mura Mare. Altădată un sat înfloritor, astăzi este în pragul uitării. Pentru că uliţele lui le mai bat zilnic o mână de localnici. În marea lor majoritate trecuţi de 80 de ani. Cu toate astea, satul nu are chipul unui loc uitat şi părăsit. Poate ziua frumoasă de mai să fii fost cea care înviora totul sau puzderia de animale şi de orătănii de care te loveai la tot pasul ? Sau poate câmpurile cu flori multicolore şi înmiresmate să ne fi vrăjit ? Sau o fi fost pădurea cu ceata ei gălăgiaosă ? Am stat şi am ascultat..şi acestea erau singurele sunete care spărgeau liniştea satului…Nici nu ne puteam închipui că în acest loc ce seamănă izbitor de mult cu grădina raiului, aşa cum ne-o închipuim cu toţii, nu vom găsi credinţa vie… că vom da de cădere şi de uitare ….

Pe unul din dealurile care răsare chiar în mijlocul satului Mura Mare, în mijlocul unui cimitir vechi de când lumea, o bisericuţă monument istoric s-a întors în pământ, alături de cei care au ridicat-o. Construită în plin secol XVIII de românii care îşi plimbau turmele pe aici încă din 1300, pictată de Toader Popovici Zugravul, după cum spun scriptele, bisericuţa  a dispărut. Lemn putred, picat în interior, ca o durere care până la urmă a sufocat-o.
Şi ne-am amintit că în urmă cu doi ani, trecând pe lângă mica bisericuţă, un localnic a făcut o profeţie…. Îi mai dădea bisericuţei o iarnă de stat în picioare. După care nu va mai rezista şi se va ruina.

Câtă dreptate avea…

Deşi semnalul de alarmă era tras, deşi s-a scris şi s-a vorbit despre acestă bisericuţă monument istoric, nimeni nu a făcut nimic pentru a o salva. Aşa că zilele trecute când am urcat din nou dealul, bisericuţa nu mai era. Am găsit doar un morman de lemne lângă care fosta clopotniţă stătea prăbuşită…dar încă intactă.
“Eu am 87 de ani şi bunicii mei îmi spuneau că la bisericuţa asta îi aduceau şi pe ei părinţii lor la slujbă. Nu pot să-mi explic de ce  a ajuns în starea asta. Poate noi, oamenii, nu am ştiut să avem grijă de ea. Poate alţii trebuiau să aibe grijă de ea”? Ioan Şerb, localnicul care ne-a însoţit printer morminte până la micuţa biserică încerca să caute un răspuns…
Am privit bisericuţa ruinată din toate unghiurile şi, deşi în ea a plouat mai bine de 20 de ani, deşi putreziciunea a pătruns lemnul sfinţilor pereţi, aceştia nu şi-au pierdut verticalitatea. Ca o mustrare pentru ce am putut să facem, lemnul pereţilor au mai păstrat urme ale fostelor picturi: câţiva apostoli în medalioanele lor parcă ne privesc mustrători. O abia ghicită reprezentare a Fecioarei Maria, are chipul ascuns. O fi de ruşine? O fi din durerea de a vedea cum cei care acum îşi duc traiul în acest loc au uitat de casa Domnului ? Oricum ar fi fost, această casă a Domnului, căzută în uitare, are încă uşa veche de sute de ani, intactă. Şi deschisă… ca o invitaţie spre nicăieri…..

Ruină şi uitare

Răspunsuri nu are nimeni, şi nu e acum momentul, rostul şi locul căutării vinovaţilor. Dorim doar să tragem un  semnal de alarmă şi să le arătăm oamenilor ce se poate întâmpla atunci când uitarea sau ignoranţa ne acaparează existenţa. Uităm de istoria neamului, uităm de strămoşii noştri. Pe aici  nici Sfântul Nicolae, al cărui hram îl poartă ruinatul loc, nu a mai trecut. A trecut doar uitarea şi negrija oamenilor, a acelor creştini care nu îşi mai ridică ochii înspre dealul credinţei. Şi atunci cum să se mai reverse lumina caldă a cerului peste aceste ruine ? Cum să nu plângă ceata de îngeri peste lemnele care se surpă cu fiecare suflare a uitarii noastre ?
O adevarată comoară de credinţă a îngenuncheat în faţa noastră. Abia atunci am înţeles că poate dealurile astea întortocheate suferă şi ele în lipsa dangătului de clopot şi a tămâiei cădelniţate peste înaltul firelor de iarbă. Şi nu se mai pot ţine drepte. Şi se rup de tristeţe.