Lăcaşul împărătesc de la Luieriu

De: Andrei Romanică

Meleagurile româneşti sunt pline de istorie şi de legende, multe dintre ele cunoscute, altele mai puţin, dar important este faptul că ele există şi se transmit din generaţie în generaţie. Dacă mulţi dintre noi au auzit de Legenda Babei Dochia ori de cea a lui Dragoş Vodă, cu siguranţă puţini sunt cei care ştiu povesteavechii bisericuţe de lemn de la Luieriu.

Am desluşit prima dată această poveste din spusele celui care de peste 37 de ani este părintele spiritual al luierenilor, preotul Mărginean Simion.
„Venind în parohia Luieriu în anul 1972 am aflat de la bătrânii satului - Ioan a lu’ Mogoşu, Toderaş de pe Vale, Bompa Ioan, fostul diac al satului, o istorioară foarte frumoasă, care mi s-a pus la inimă, o legendă pe care doresc să o spun celor tineri pentru a nu uita de această bisericuţă.

Se spune că...
Regina mamă, Regina Maria, a trimis emisarii săi în tot Ardealul pentru a căuta o bisericuţă de lemn demontabilă, care avea un scop anume. Au găsit la noi în sat această biserică, ridicată la sfărşitul secolului al XVII-lea -  începutul secolului al XVIII- lea. Această biserică avea ceva special. Era construită din bucăţi mari de stejar şi putea fi demontată. Se presupune că stejarii erau din pădurea seculară de sub Obrejă, care astăzi nu mai există. Regina a hotărât să ducă această biserică într-un loc anume, şi acum vă spun de ce, ca să folosească drept necropolă inimii sale, adică să-i fie pusă în nişa altarului după moartea ei, inima. Acest lucru s-a şi întâmplat.
Astfel, în 1927 Regina, împreună cu Primul Ministru de atunci, au venit în Luieriu cu fast mare şi au pus în executare acest plan, transportând bisericuţa de lemn la Bran. În schimb, ea le-a oferit luierenilor un milion de lei, care pentru acea vreme era o sumă foarte mare, pentru a-şi construi o nouă biserică. Noua biserică s-a construit într-un timp foarte scurt, de numai un an. În 1928 a fost sfinţită noua biserică de către Episcopul Vadului, Feleacului  şi Clujului, Nicolae Diban.
Ajungând la Bran, biserica a fost reconstruită în totalitate luând un aspect poate chiar mai frumos decât înainte, deoarece i s-au adus câteva îmbunătăţiri. Murind Regina, urmaşii i-au dus la îndeplinire dorinţa. Dar a venit regimul de tristă amintire în 1946 iar mai apoi, în 1948, a început prigoana împotriva valorilor neamului. S-a dat ordin de nu ştiu cine ca acea biserică să dispară din Bran. Inima a fost luată şi depusă în beciurile Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti. Bisericuţa a fost mutată într-un cartier sărac al oraşului Urlaţi din judeţul Prahova, numit Jercălăi, care astăzi este localitate în toată deplinătatea cuvântului. Biserica a stat acolo, uitată, mult timp, până când Preafericitul vrednic de pomenire Patriarhul Teoctist, în momentele grele ale vieţii sale de patriarh se retrăgea adesea acolo pentru a se reculege, devenind un fel de ctitorie a sa. A pus-o la punct astfel încât bisercuţa a devenit mănăstire. Pictura a fost recondiţionată de către un fiu al satului, fiul învăţătorului din Maioreşti, care după mamă provenea din Luieriu. Se spune că acesta a lucrat cu mare dragoste la recondiţionarea picturii pentru că ştia că înaintaşii lui au s-au închinat în faţa altarului acestei bisericuţe” mi-a povestit cu mare drag părintele Mărginean.

Nu mai ştiu nimic de Regină

Lăsându-l pe dom’ părinte în biserică am pornit spre casa celei care a stat de vorbă cu Regina Maria atunci când a venit în sat. Mătuşa Marie este cea mai bătrână femeie din sat, are aproape o sută de ani, este stră-străbunică şi se bucură ori de câte ori cineva îi trece pragul pentru a o asculta. Este o carte vie de istorie, a trecut prin două războaie şi şi-a crescut copiii cu mare dăruire şi dragoste, aşa cum a putut mai bine.
„Biserica nu o fost prea rea de tăt, o fost în pregătiri pentru a fi reparată, apoi nu o mai reparat-o nimeni, că o venit Regina şi aşa o lăsat-o. Atunci când o venit la noi în sat, tătă lumea s-o pregătit. S-o schimbat cu haine faine, pe porţi o pus lipideie, o aşteptat-o cu călăreţi. Biserica o gătat-o cu cununi de grâu şi flori. Atâtea cununi nu am văzut niciodată. Atunci când Regina o intrat în biserică, mama mea era cu feciorul meu în braţe, la poartă. O venit Regina la el şi l-o luat de mânuţă şi i-o zis „Vai drăguţule, ce frumos eşti!”. Era micuţ copilu, nu mare. Apoi o zis că duce biserica nu ştiu unde şi o şi dus-o. Era muiere faină Regina şi era gătată fain... Apoi, acuma nu mai ştiu nimic de ea (de Regină), nu mai ştiu ce face.” Anii au trecut peste mătuşa Marie, dar acele momente încă îi sunt vii în memorie. Înconjurată de nepoţi, aceasta le povesteşte din vremurile de odată, despre regi şi regine, despre oamenii care au fost în sat, despre locurile în care a copilărit, despre tot ce a fost odată...

Poveştile altora...

Spun altceva. Părintele Mărginean mi-a spus că în prezent inima Reginei se află la Muzeul Naţional de Istorie al României. Am verificat această informaţie care este reală. Într-adevăr, inima Reginei se află la Muzeul Naţional de Istorie. Am vrut însă să fiu sigur dacă inima Reginei a stat pentru o perioadă de timp în altarul bătrânei bisericuţe din dealul Luieriului. Directorul Muzeului din Bucureşti mi-a infirmat însă cele spuse de către preotul satului.
„Inima reginei a fost înmormântată din ordinul ei la Balcic, reşedinţa sa de pe malul Mării Negre. Regina Maria a României Mari a avut ca ultima dorinţă ca trupul să-i fie înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeş, iar inima la reşedinţa de la Balcic. După pierderea Cadrilaterului (1940), inima a fost adusă lângă castelul Bran, a doua reşedinţă a Reginei Maria. În anul 1968, comuniştii au spart cu răngile sarcofagul de marmură şi au luat casetele cu inima. Casetele au fost trecute în Tezaurul Istoric al Romaniei, iar inima Reginei este la  Muzeul Naţional de Istorie”.

Drumul bisericuţei

Adevărul nu îl ştim încă. Cert este că bisericuţa de lemn este o capodoperă de artă, veghează sufletele celor care îi trec pragul pentru a se închina lui Dumnezeu şi este o dovadă vie că românii de odinioară au realizat cu forţa braţelor şi sudoarea frunţii lucruri care stau şi astăzi, cu cinste, în picioare.
Regina Maria nu mai este, dar ne-a lăsat România Mare, care reunea provinciile istorice ale Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, Basarabiei şi Munteniei. Deşi rolul femeilor în politică era redus, Regina Maria a fost sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia în 1927. În momentul în care fiul său a moştenit tronul, el a izolat-o complet pe regină, care s-a retras din viaţa publică până la moartea ei, în 1938.
Drumul bisericuţei a fost lung şi anevoios, dar acum s-a sfârşit. Este biserica Schitului Cricov şi emblema  artei transilvănene pe meleagurile Munteniei. Biserica se remarcă prin frumuseţea picturii interioare, de mare valoare artistică, compusă din două straturi, cel initial din 1731, pictură în tempera, care s-a păstrat pe catapeteasmă şi pe boltă, şi cel de-al doilea strat, de pe pereţii laterali, din anul 1838, executat în ulei.
Pe vremuri, atunci când veghea peste satul Luieriu, mica biserică servea şi ca şcoală copiilor de aici. În târnaţul bisericuţei se învăţa carte. Cei mici, desculţi şi cu cămăşi de pânză, veneau cu mare drag în casa Domnului pentru a descifra taina cifrelor şi a literelor.
Cei care contribuie la evoluţia culturii şi a artei sunt efemeri în această lume, dar ceea ce rămâne în urma lor sunt lucruri mari, demne pentru a fi pomenite de noi cei care nu avem timp şi nici ştiinţă pentru a putea continua ceea ce ei au început cândva.