Tradiţii şi păstrători de tradiţii

De: Mihai Teodor Naşca

Ar fi trist ca peste 20 de ani să aflăm despre cultura noastră tradiţională doar din muzee şi expoziţii tematice! O bună parte din timp am trăit cu impresia că obiceiurile tradiţionale sunt lucruri pe care le făceam în copilărie şi pe care le mai regăseam în poveştile celor vârstnici. Pe vremea aceea, cu ochii minţii, încercam să transpunem poveştile ce le auzeam şi totul părea atât de frumos. Oriunde ai merge şi oriunde ai ajunge, indiferent de satul în care te afli în judeţul Mureş, întâlneşti poveşti şi activităţi ritualice, chiar dacă intensitatea lor e destul de restrânsă. Şi mai este adevărat că majoritatea dintre cei care mai animă viaţa culturală sunt oameni ajunşi la vârsta înţelepciunii. Cei tineri privesc cu suficient de mult scepticism şi oareşce jenă toate aceaste manifestări.

Se vorbea odinioară de animatori culturali în fiecare sat, oameni care ştiau mersul lucrurilor şi reuşeau să adune întreg satul în activităţi tradiţionale şi culturale. Mai sunt şi acum aceşti oameni, poate nu se numesc aşa, dar în momentul în care doreşti să afli câte ceva despre tradiţia locului, oamenii te îndeamnă să ceri informaţii de la aceşti animatori. Am mai spus-o şi mă repet: de câte ori trec printr-un sat pot marca pe o hartă imaginară o serie de personaje de la care am învăţat câte ceva, oameni care păstrează tradiţia, meşteri populari, grupuri folclorice şi multe amintiri frumoase. E adevărat că probabil cei mai mulţi la care mă gîndesc acum sunt cei de pe Valea Mureşului Superior.

Pe văi
Nu poţi să mergi în Dumbrava fără să îţi aduci aminte de Grupul Ciobăniţele şi Fluieraşii conduşi de Aurel şi Leon Sorlea, de cântecele frumoase şi straiele lor, de Târgul de la Podăşel. Trecând apoi în Vătava alţi păstrători, alte grupuri şi o lume pe care multă lume şi-ar dori să o aibă măcar pentru câteva zile. Cred că Poiana Tomii este locul cel mai aproape de Dumnezeu! Coborâm în Lueriu, comuna Suseni. Aici toată lumea e tânără, obiceiuri multe şi, indiferent de vârstă, femeile îşi spun “fete”, semn că tinereţea nu are vârstă. Ascuns bine după deal, în imediata apropiere de Săcalu de Pădure, unde până nu demult trăia ultimul dac liber din judeţul Mureş, satul Lueriu este animat şi azi de evenimente tradiţionale, poate la o intensitate mult mai mică dar cu siguranţă, repetate aşa cum se făceau odinioară. Dacă treceţi prin Pietriş, comuna Deda, cunoscut odată ca şi Cuieşd, trebuie neapărat să ajungi să vorbeşti cu Victoria Fodor Demian, poet popular şi un om cu atâta energie că de ar trebui, ar muta munţii din loc. Schimbăm valea şi mergem pe cea a Gurghiului, iar prima oprire o facem la Solovăstru. Aici neapărat trebuie să ne întâlnim cu Silvia Georgică, cea care de peste 30 de ani se ocupă de animarea Grupului Coroniţa. E drept că de anul acesta a predat ştafeta Florentinei Batori. Ce s-ar face cultura tradiţională mureşeană fără obiceiuri precum: “Coborâtul jocului”, “Păpălugura”, “Întoarcerea plutaşilor” şi câte şi mai câte ... Un pas mai sus pe Vale, în Hodac, cu a lui “Udatul nevestelor”, iar mai sus la Ibăneşti, “Şezătoarea” sau “Strigatul peste sat”, coordonatori ai acestor oameni fiind Mera Elena şi Dorina Fărcaş. Credeaţi că am uitat de “Urmaşele dacilor” din Şerbeni, pe Valea Beicii, grup condus de Maria Pop şi care mai pun şi acum în scenă “Claca la căpălit” sau “Cununa spicului de grâu”? Sau de singura ţărancă-academician în artă populară din judeţul Mureş, Maria Veţian?. Pe aceeaşi vale, un pic mai sus, e Sînmihaiu de Pădure, satul acela cu multe troiţe impresionante, cioplite de meşterul şi rapsodul popular, Vasile Crişan. Rămânem la aceiaşi adresă pentru a vă aminti şi de poetul popular, Maria Crişan Bucin. Sunt doar câteva nume de oameni care încă luptă pentru tradiţiile locale, alte nume  şi fapte promit să le anunţ într-o ediţie viitoare deoarece aş dori ca o dată cu trecerea timpului, toţi acei oameni care au facut sau fac ceva pentru cultura noastră tradiţională, acasă la ei să fie cunoscuţi şi apreciaţi.

Spuneam la început că nu aş dori să văd peste două decenii toate aceste obiceiuri într-un muzeu sau expoziţie. Un prim pas în acest sens  ar fi ca toţi aceşti animatori culturali să fie impulsionaţi, chiar şi “sub ameninţarea televizării evenimentului”. Poate aşa, cei mai tineri vor ţine minte şi poate, fie şi de ruşinea satului vor duce mai departe ce văd acum. Însă nu trebuie neglijat şi celălalt aspect şi anume, de a face sau a pune în scenă obiceiuri doar de dragul de a fi văzute la televizor. Moşii şi strămoşii noştri nu ştiau de televiziune, nu ţineau obiceiul în funcţie de asistenţa pe care o aveau. Cred că taote aceste tradiţii derivă din practici ancestrale, multe din ele de origini păgâne, din dorinţa de comuniune atât cu cei din jur cât şi cu cei de sus, păzitorii sufletelor noastre. Dealtfel, în practica ritualică sau magică a obiceiurilor, cei trecuţi în lumea fără de dor  fac parte integrală din obicei.