PAMFLET: Între muşcătura câinelui şi a politicianului

De: Doamna Popescu

Într-o singură săptămână s-au întâmplat atât de multe lucruri încât, cu toată generozitatea cu care ziarul îmi acordă o pagină întreagă, nu le voi putea trece decât succint în revistă. În primul rând că eu, Ioneasca şi Ildi nu am putut să aprofundăm doctrina social democrată, prin urmare decât să se supere patronul (asta se numeşte autocenzură, parcă) mai bine amânăm oleacă discuţia. În schimb, pe Ioneasca a muşcat-o un câine, pe Lenuţa a luat-o salvarea şi Ildi vorbeşte tot mai rău româneşte, Tăriceanu dă dovadă de mârlănie iar Mihoc are revelaţii mistice.

Într-o bună dimineaţă Ildi bate cu disperare la uşă şi când îi deschid văd că e palidă ca un cadavru. După care m-am lămurit că ea a crezut că a văzut un cadavru. „Madam Popescu, să nu deschizi gemul că te sperii”. „Păi nici nu aveam de gând, Ildi. Mâncăm altceva”.

„Nu despre magiun e vorba, madam, despre fereastră”, mă lămureşte ea. Normal că eu merg ţintă la geam şi-l deschid, dar dau imediat înapoi. În faţa mea, pe tot peretele clădirii de vizavi se lăfăia Stolojan cu binecunoscuta-i grimasă. „Cum o fi ajuns ăsta acolo?”, zic eu. „Vai, madam Ionescu să nu spui că ăsta politician e candidat aicea la noi pe Dâmb că io şi mor” „Nu este tu Ildi, va fi prim ministru”, încerc eu să o liniştesc. „A, da? Păi atunci de ce trebe să bage spaime la mine, să mă trezesc eu şi în loc de aer curat să văd faţa lui”.

„Ildi, eu cred că tu ai fost la Biserică de vorbeşti aşa rău româneşte”. „Nu fost doamna. Dar găsit bileţel în poştă în care zice una-alta”. „Vezi Ildi că eşti influenţabilă. Iar te-ai sucit şi votezi cu ungurii tăi”. Cum stăteam noi aşa şi ne uitam la porii lui Stolo auzim sirena salvării şi spre stupoarea noastră opreşte chiar în faţa blocului. Ne uităm una la alta şi o zbughim odată către lift, care desigur era blocat, cu speranţa că a venit după cine trebuie. Aşa a şi fost. Când ajungem noi jos, pe scări, ajunge şi liftul din care iese Lenuţa lividă toată şi ambulanţierii o întind pe targă. „Ce-i madam Nuţi? Te-a lovit şi dovedit mirosul de prăjelile cu care ne intoxici şi dimineaţa la 4 şi noaptea la 12?”, întreb eu după ce aflu că a făcut o criză de fiere. „Vezi, Lenuţă dragă că există un Dumnezeu”, întorc eu cuţitul în rană în timp ce brancardierii se opinteau să o pună în salvare.

Norocul meu este că de rău nu putea vorbi, dar am realizat care este mesajul din privirea ei. Mi s-a părut că până şi Stolo de vizavi are un rictus de plăcere sadică. Oricum, el nu ar putea avea altă plăcere decât sadică. Uite ce ţi-e şi cu excesele astea. Mi-am amintit că într-o zi am văzut o scenă de coşmar într-un maxi taxi, în care protagonistă era Lenuţa şi o altă grasă. Lenuţa stătea jos şi s-a ridicat pe culoar, unde era şi cealaltă. Ei, bine a fost un adevărat deliciu să le vezi cum încearcă să-şi facă loc una alteia. La un moment dat erau amândouă burtă în burtă şi nu reuşeau să se extragă, după care s-au întors fund în fund, dar sub nicio formă nu se puteau depăşi. Ăsta este efectul de la tone de bundaş chener şi prăjeli, deci e bine că pe Lenuţa a luat-o salvarea. Problema este cu Ioneasca; pe ea a muşcat-o un comunitar (câine nu poliţist) în plină zi, în plin centru şi de atunci îi blestemă şi înjură pe foştii, actualii şi viitorii politicieni.

Mai ales că veneam de la vizita lui Tăriceanu în judeţ şi Ioneasca era foc şi pară pe liberali din cauză că a dezamăgit-o mârlănia primului liberal. Am auzit noi că vine Tăriceanu şi pentru că Ildi era topită după el a fost musai să mergem la Ogra. Unde am răbdat un frig, vânt, umezeală la picioare şi aroganţă liberală de era să o gâtui pe Ildi. Noi ca noi, că ne-am pus nurcile şi vizoanele, dar erau nişte biete ziariste, dintre care unele cu buricul la vedere, care păreau intrate în transă aşa tremurau. După ce a mai făcut Tăriceanu şi mişto de ele, cred că şi-au dorit să fi fost vânzătoare la aprozar, nu ditamai purtătoare de microfoane. Acum, vorbeşte şi invidia din mine pentru că de câte ori se nimereşte să fiu cu ele la vreun eveniment, în calitate de colegă, desigur, mă privesc cu un dispreţ suveran. Deşi eu nu văd motivele, dar asta nu mai contează. Presa asta e ca un bordel: unele o fac pentru bani, altele din pasiune. Valabil şi pentru bărbaţi, cu menţiunea că ei nu fac nimic din pasiune.

Revenind, când ne-am întors, Ioneasca s-a oprit în oraş şi a muşcat-o câinele. A umblat vreo două ore pe la spitale şi încă mai trebuie să meargă. „Fir-aţi ale dracului cu politica, politicienii şi candidaţii voştri cu tot. Numa din cauza prostiilor voastre sunt eu acum în pericol de turbare. Nu mai bine mergeam eu şi făceam un masaj la perversul ăla? Nuuuuuu. Vouă v-a trebuit politică. La mine să nu veniţi nici cu un compot”, a urlat Ioneasca şi a trântit uşa. „Vezi, madam Popescu. Ţie ţi-a trebuit, uite supărat madam Ionescu”. „Ildi, vezi că mă enervezi. Ţie ţi-a trebuit Tăriceanu”, îi zic eu şi încerc să mă consolez cu revista antistres a pedeleului. Nu o răsfoiesc bine că o arunc cât colo. Ăştia, alţi nebuni; Mihoc, actorul de pe colegiul nostru, a modificat rugăciunea „Tatăl nostru” cu „Tatăl nostru care eşti în PD-L...”. „Aoleu, madam Popescu, ăştia sunt toţi care mai nebuni decât alţii. Crezi că oricare ar ajunge să ne conducă ţara e bine?” „Nu-i bine deloc Ildi” „Emigrăm, madam Popescu?” „Unde să emigrăm, Ildi dragă, nu vezi că-i rău peste tot?”.
Triste şi distruse, batem la uşă la Ioneasca, eu cu compotul, Ildi cu portocale.
Popeasca