,,Opera de trei parale’’- încercări de reactualizare a musicalului pe scena teatrului mureşean

De: Silviu Milăşan

Foarte importantă şi salutară această încercare (după ce au trecut mai bine de zece ani de la ultima montare a unui muzical de către Compania “Liviu Rebreanu”), de a readuce în actualitate şi de a reabilita musicalul pe scena târgumureşeană, prin traducerea scenică a dramaturgiei lui Bertolt Brecht.

Toate aceste consideraţii pot fi deduse din opera scenică montată de Liviu Pancu. Publicul a putut să vadă o formaţie ce cântă pe viu pe scenă, la care s-a adăugat surpriza de a-i vedea pe actorii Teatrului Naţional cântand si dansând. Spectacolul se foloseşte de mijloacele teatrului liric, pentru a evidenţia elemente de contemporaneitate, tehnică a cărui scop e relevarea actualităţii piesei. Acţiunea “Operei de trei parale” ne introduce la periferia Londrei, într-o lume a cerşetorilor, criminalilor şi prostituatelor, unde soţii Peachum conduc o întreprindere prosperă, al cărei profit este adus de către cerşetori. În timp ce aceştia se pregătesc de sărbătoarea încoronării reginei, fiica lor Polly îşi planifică în secret cununia cu Macheath, alias Mackie Şiş, interlop şi fără scrupule, dar atrăgător pentru majoritatea femeilor cu care intră în contact.

Tensiune, umor, accente dramatice autentice şi recitaluri actoriceşti

Regizorul Liviu Pancu, ajutat de actori, nu a avut nici un fel de ezitări în a-şi defini personajele. Celelalte argumente sunt verva şi fantezia cu care au fost lucrate fiecare scenă, fiecare moment al spectacolului. Muzica lui Mihai Sorohan & Band, discretă şi de rafinament orchestral, completează acest spectacol de ţinută. Deloc în postura de simplu comentator al intrigii, ea poate fi percepută şi de sine stătătore. O altă cotribuţie decisivă a fost coregrafia, semnată Sorin Şimon şi Raluca Moldovan.
Dan Rădulescu (Peachum) este poate cel mai reuşit rol din spectacol,  îmbinând cinismul cu ipocrizia, dă un relief deosebit bunăvoinţei confecţionate. Umorul sec al lui Costin Găvază şi vocea sa deosebită sunt aici mai la locul lor decât în alte părţi. Mackie Şişul este ridicol şi grotesc exact în măsura în care trebuia, ca să fie elocvent şi convingător. Mihai Crăciun (Flich) compune un portret de un colorit special, datorită resurselor de comic pe care le are, Dana Pancu (Polly) şi Claudia Domokos (Jenny Speluncă) au evoluţii, din păcate, mai şterse decât posibilităţile pe care le oferă rolurile. Spectacolul e abătut din drumul spre superlativ de o tratare uşor superficială a scenografiei. Originală şi coerentă în multe privinţe, structura imagistică a spectacolului e marcată pe tot cuprinsul reprezentaţiei de un semn pivot care se cere descifrat. Mai precis, pe fundal e proiectat un ceas ale cărui ace se învârt în sens invers o vreme, iar apoi în sens normal, sugerând absurdul şi haosul ce domină un univers uman în care nu există eroi pozitivi, nici un sistem clar de valori umane. Cadrul plastic ales pentru acest spectacol este creat de Szabo Annamaria şi constă într-un element de decor esenţial - o schelă  ce se metamorfozează şi încearcă să creeze, de la o scenă la alta, impresia unui alt spaţiu. În rest se joacă în spaţiul gol al scenei ,,la cărămidă’’ cum s-ar zice.  În ciuda soluţiei scenografice ingenioase găsite, decorul trădează o anumită sărăcie a mijloacelor de recuzită.  
În concluzie, această reapariţie a musicalului ca specie pe scena Naţionalului are scopul de a crea o relaţie specială de comunicare între scenă şi sală, între autorii spectacolului şi public, care poate va constitui pe moment o soluţie la actuala criză a teatrului ca spectacol. Un gen de teatru care nu admite în sală indiferenţa, plictiseala. Un teatru care acţionează asupra spectatorilor prin toate mijloacele, prin toate formele de influenţare. Direcţia de scenă a demonstrat că ideea de echipă în teatru nu este ceva de neimaginat şi că ea poate să conducă la ipostaze interesante.