Recent…

De: Andrei Vornicu

Ultimele două săptămâni au fost un Iad superb. Totul s-a derulat cu o viteză înspăimântătoare. Uneori am impresia că viaţa-mi scapă cu totul din mâini şi mă trage după ea într-o direcţie pe care n-o pot anticipa. Poate că e mai bine-aşa. Cât timp există un sens – predeterminat – nu fac nimic pentru a-l opri.

 Mă-nţeleg bine cu Dumnezeu şi mă rog în permanenţă. Doamne-ajută! Şi-ţi mulţumesc! N-am avut în ultima vreme o clipă de răgaz, să mă mai gândesc la mine. Totul se aglomerează, uneori mă sufocă. Respir noaptea, în vise; inspir adânc, să mă ţină toată ziua. N-am reuşit să văd nici jumătate din filmele pentru admitere. Sper că nu voi dezamăgi comisia prea tare. „Onorată instanţă, dau tot ce pot, nu cer clemenţă, dar ascultaţi-mi părerea despre Kubrick sau Bergman! Îi lăsăm pe Herzog şi Visconti pe mai târziu!” Mi-am terminat o nouă piesă de teatru. „Ultimatum”. Sună profetic pentru perioada mea imediată şi ciudat că am trăit ceea ce am scris în acest text, la interval de o zi. Nu mă bag în amănunte, a fost oricum ceva nasol. La Alexandria am avut parte de-o surpriză de proporţii. Juriul m-a acuzat că am făcut non-teatru şi-am desfiinţat toate convenţiile teatrale posibile. „Absolut superb, onorată instanţă! Ce-mi pot dori mai mult? Mi-am atins scopul. Am făcut spectacol, nu teatru. Viaţă, nu mimesis. Superb!” Cătălin Ştefănescu mi-a remarcat textul şi m-a încurajat să scriu în continuare. Vom ţine legătura. Regret că n-am văzut nici o ediţie din emisiunea lui, dar de-acum mă abonez la „Garantat 100 %”. Îl voi abona – cu acordul dumnealui – pe Cătălin Ştefănescu la noile mele opere. Aştept critici din partea unui om pe care-l respect. Din partea...altora, nada! Mi s-au ivit noi oportunităţi şi-ncep să văd etapa următoare cu mai multă claritate. Clar-obscurul se limpezeşte treptat, îmi afişează câte-o clanţă, rama unei uşi, lumina răsfrântă din prag. N-am mai citit demult. Ultimul volum lecturat îi aparţine lui Céline. M-am gândit serios să-l dramatizez, conservându-i însă comicul spumos. Mi-e dor de unii oameni, am impresia că nu i-am văzut de-o veşnicie. Mi-e dor şi de persoana pe care recent am pierdut-o. O voi revedea, dar nu va mai fi la fel. Pentru mine va fi mereu „ceva” nerevolut, un roman cu final deschis. Mi s-a publicat (în sfârşit) prefaţa piesei de teatru „Strangerhorse”, pe LiterNet. Aşteptam asta din februarie, dar, vorba aia: mai bine mai târziu decât niciodată. Râvnesc la o vacanţă. Nu pe Terra, ci undeva în altă galaxie. Eventual să stau singur şi să visez că sunt pe altă lume, să-mi văd de ale mele. Toate chestiile astea lumeşti mă obosesc teribil, uneori totul pare aberant. Probabil că şi e, dar face parte din natura mea. Îmi plac anomaliile, îmi place viaţa asta degenerată, îmi place oboseala care mă doboară-n sens ascendent. Sunt un ascet prin mijloace profane. Cam atât pentru săptămâna asta. Mă aşteaptă „Amélie” de vreo două zile...