Între ceasul lui Bush şi „euforia” lui Sarkozy

Peste politica externă românească s-a aşternut o linişte înspăimântătoare, dovadă că circul intern a luat faţa intereselor externe ale ţării, proaspăt aderată european dar şi “parteneră strategică” a primului “licurici” al lumii.

Doar vizita de curtoazie a premierului Tăriceanu la Bruxelles, în aşteptarea primului raport al Comisie Europene privitor la progresele României post-aderare, mai dezmorţeşte o diplomaţie intrată în somnolenţă. Ca să fim corecţi, trebuie să mai amintim încercările disperate ale ministrului de externe, Adrian Cioroianu, care până la urmă, şi-a văzut visul cu ochii, Condoleezza Rice acceptându-i autoinvitaţia acestuia de a bea o cafea împreună, la Washington. În rest, Axa rămâne Axă, licuricii, licurici, Insula şerpilor plină de venin iar Moldova, “singura zonă de echilibru” între o Ucraină ieşită în stradă şi o Românie intrată în criză. Privind însă, în depărtare, lumea e la fel, fie la Casa Albă, Kremlin, Elysee sau la Havana. Deducem astfel, că preşedinţii sunt oameni, în oricare dintre centrele de greutate ale politicii mondiale s-ar afla. Ba mai mult, dincolo de sobrietatea lor politicianistă, preşedinţii fac şi ei glume, gafe şi greşeli. Dincolo de prejudecăţi şi principii sunt supuşi ochiului critic al concetăţenilor dar şi celor curioşi, ai cetăţenilor din întreaga lume. SUA vor da în continuare ora exactă în lume, chiar dacă George Bush Jr. a rămas în Albania fără ceas. Sarkozy va reveni la vinurile de Bordeaux, după ce şi-a dat seama că votca de Kremlin e prea tare pentru primul său an de mandat. Fidel Castro reapare miraculos spre disperarea celor care îl dădeau mort, iar Vladimir Putin îşi mai arată o dată muşchii pe plan extern, răţoindu-se la scuturile antirachetă plantate în mijlocul bătrânei Europe de americani. În tot acest timp, România stă fără ambasadori în 18 ţări printre care Marea Britanie. Căci vorba aceea, au grijă alţii ca politica noastră externă să facă parte din politicile lor de interese.