“Cu viaţa pre moarte călcând…”

De: Eugenia Kiss

Dincolo de cuvinte, dincolo de religia în care ne-am născut, toţi creştinii suntem în aceste zile mai aproape de divinitate decât în orice altă perioadă a anului. Pentru că cel puţin o dată pe zi ne surprindem cu gândul dus la marea sărbătoare a Învierii.

Ciocnim ouă, mâncăm miel şi ne salutăm cu tradiţionalul “Hristos a înviat”. Cam atât a rămas din trecerea mileniilor peste noi. Am uitat că la origine colindul era legat de această sărbătoare. Am uitat că ouăle erau vopsite doar în roşu sângeriu. Am uitat că în aceste zile în biserică trebuie să intrăm mai smeriţi decât altădată.

Loviţi de crize financiare şi de crize existenţiale, am uitat să ne bucurăm. Am uitat că de fapt bucuria este principalul mesaj al acestor zile. Şi, de fapt, abia ne mai amintim uneori să fim buni unii cu ceilalţi. Am uitat să dăruim.
Acest concept “a dărui” ni l-am reamintit zilele trecute când Darius Horincaş, un băieţel de doar doi ani jumate a fost adus pe braţe de mama lui tocmai de la Zau, pentru că puiul de om are nevoie de ajutorul nostru. Obosit de agitaţia din jurul lui, Darius ne-a zâmbit înainte de a adormi. Ne-a dăruit tuturor un zâmbet. Atât poate deocamdată. Dar medicii spun că va putea umbla, se va putea ţine pe propriile picioare, dacă noi ceilalţi îl vom ajuta să continue tratamentul început la o clinică de specialitate din Ucraina. Cu un mic ajutor din partea noastră, nu peste multă vreme dignosticul crunt “tetrapareză spastică”, va fi o amintire…

În aceste zile în care Iisus “cu viaţa pre moarte călcând” spunea tuturor, “lăsaţi copiii să vină la mine”, să-i dăm o şansă acestui copil.
Diagnosticul lui Darius îl au mulţi copii, condamnaţi să îşi petreacă viaţa în scaunul cu rotile, condamnaţi la o viaţă inertă, lipsită de orice bucurie. Dar dacă măcar unul dintre ei va putea să păşească, cu ajutorul nostru, pentru ceilalţi copii suferinzi se va aprinde o rază de speranţă.

Unii vor spune că a devenit o modă pentru televiziuni şi ziare să iniţieze campanii umanitare în perioadele de sărbători. E drept că e aşa. Dar în cazul lui Darius, e doar o coincidenţă. Orice părinte care-şi iubeşte copilul vrea să facă tot ce e posibil pentru puiul lui. Niciun părinte nu apelează la această soluţie, a campaniei umanitare, decât atunci când disperarea îi ajunge din urmă. Iar când eşti la un pas de a-ţi vedea copilul mergând însă visul ţi se spulberă din lipsa banilor, ajungi să ceri ajutor. În speranţa că îl vei primi.
Aţi văzut vreodată un copilaş făcând primii paşi? Vă mai amintiţi sentimentele acelor clipe? Cu puţin, putem dărui atât de multă bucurie…