Filmul bate viaţa, câteodată

De: Laurentiu Blaga

Cum în România nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, nici nu se stinseră bine ecoul aplauzelor de la Cannes, pentru Premiul Palme d’Or obţinut cu pelicula "4 luni, 3 săptămâni si 2 zile" şi regizorul Cristian Mungiu se şi trezi acasă, în postura românului ce trebuie să suporte supliciile unui atare succes.

După zilele în care, în perioada Festivalului, a trebuit să “suporte” laudele şi aprecierea Europei şi Lumii întregi pentru un produs cinematografic de excepţie, Cristian Mungiu s-a întors cu picioarele pe pământ. Mai exact, pe pământ românesc. Şi cum viaţa pe acest pământ e una dificilă, Cristian Mungiu s-a ales cu o acuzaţie de plagiat dar şi cu o ameninţare cu tribunalul. Aceasta din urmă venită din partea Centrului Naţional al Cinematografiei, pentru “obrăznicia” de a fi exprimat cu voce tare ceea ce simte despre modul în care se finanţiază filmele în România. Un sistem cinematografic blamat de aproape întreaga generaţie tânără de regizori, o generaţie care, an de an, aduce filmografiei româneşti premii şi recunoaştere. Să nu uităm refuzul lui Cristi Puiu, regizorul multi-premiatului film “Moartea domnului Lăzărescu”, de a mai primi vreun leu de la diriguitorul cinematografiei româneşti. Nici nu mai contează dacă în cazul lui Cristian Mungiu plagiatul există sau, dacă CNC îl va da în judecată pe acesta. Important este că pentru România, la Cannes, în acest an, filmul a bătut viaţa. Şi când spunem acest lucru, nu putem să nu ne gândim şi la regretatul Cristian Nemescu, al cărui film “California dreaming” a primit premiul “Un certain regard”, în cadrul aceluiaşi festival. Până la noi premii, rămânem cu mândria unui “Palme d’Or”, unic pentru cinematografia românească, mai mult sau mai puţin finanţată de CNC.