“Eminescu să ne judece”

De: Eugenia Kiss

În primul rând pentru că luaţi cu griji mai mult sau mai puţin reale, l-am uitat.

Că de când nu am mai citit vreun vers de-al lui, lumea s-a schimbat.

El băiet fiind, păduri cutreiera. Noi chiar dacă am vrea să îi regăsim paşii nu mai avem cum... Codrii de aramă sunt o amnintire.

El se culca ades lângă izvor...Nouă ni se spune că apa izvoarelor e otrăvită.
El sara pe deal rezemat de cumpăna de la fântână, asculta buciumul... noi am uitat să ne bucurăm de lucrurile simple.
El era incântat de chipul angelic şi pielea albă şi curată ca marmura a tinerelor fete. Astăzi nici măcar ele nu mai sunt ce erau odată.
Înger şi demon, adorat şi contestat, ne place sau nu, Eminescu este încă o parte din noi toţi. Nu se poate să îl fi uitat, chiar dacă în ultimul timp nu-i mai omagiem viaţa, geniul.
Ce fel de fii îi suntem ?
Alţii de l-ar fi avut, i-ar fi închinat ode, i-ar fi dedicat epopei, ar fi ecranizat viaţa şi opera lui, ar fi dus zilnic flori să le presare peste teiul lui, peste mormântul lui.
Noi i-am ridicat statui. Oscar Han, marele nostru sculptor a fost singurul care a reuşit să surprindă zbuciumul, frumuseţea, neliniştea eminesciană. Ceilalţi, voit sau nu, sau poate din cauza propriei neputinţe i-au scos în prim plan, latura maladivă...cea care i-a otrăvit ultimii ani de viaţă.
Cu toată uitarea noastră Luceafărul îşi continuă drumul. Şi oricât de importanţi şi de neînlocuit ne-am crede noi toţi suntem pînă la urmă, trecători. Doar el va rămîne peste toate. Nepieritor,dar nu rece. Pentru că încă mai sunt inimi pe care le înflăcărează, spirite pe care le înalţă, minţi pe care le luminează, visători pe care îi face să viseze, deznădăjduiţi cărora le redă speranţa.
Sună ciudat în acestă lume să spui că poezia e un refugiu, nu doar pentru romantici.   Că mai sunt printre noi şi iubitori de poezie pur şi simplu.
Acum 159 de ani, în 15 ianuarie 1850 din  Ipoteşti a pornit la drum Luceafărul. Iar acum 120 de ani în 15 iunie 1889 s-a oprit din drum o clipă, atât cât să treacă în eternitate.
Când ne-a veni nouă ceasul plecării poate îl vom regăsi, frumos şi îngândurat de-a dreapta Tatălui.