Se poate, dar nu la noi

De: Laurenţiu Blaga

Nu departe de săptămâna trecută, la Sângeorz-Băi s-a întâmplat o minune. S-a deschis Muzeul de Artă Comparată. Un fapt banal, vor zice unii. Încă un muzeu, vor zice alţii. O construcţie nouă, adaptată timpului cultural în care trăim, muzeul este un complex cultural, integrat perfect în peisajul locului

Marele merit îl are pictorul Maxim Dumitraş care, cu o ambiţie extraordinară şi-a împlinit un vis. M-am oprit asupra exemplului pe care îl dă astfel, localitatea Sângeorz Băi, prin oamenii locului, fie ei artişti plastici sau reprezentanţi ai autorităţilor locale, pentru a trage concluzia că în alte părţi se pot face lucruri mari, cu resurse puţine. În alte părţi, administraţia şi cultura lucrează împreună, comunică, face, are rezultate. În schimb, la noi situaţia e diferită. Artiştii sunt folosiţi doar atunci când cineva are nevoie de ei. Sau când trebuie să ajute comunitatea sunt blocaţi în turnurile lor de fildeş. Construcţiile administraţie-politică nu sunt de perspectivă, eventual de moment, de interes. În plus, artiştii între ei sunt divizaţi. Îi despart orgolii, zone de influenţă artistică, complexe, frustrări, etc. La noi, cine „îndrăzneşte” să facă ceva e pus la stâlpul infamiei, de grupurile de cârcotaşi de serviciu. La noi, nimic nu are finalitate fără să treacă prin experienţe ce consumă timp, nervi, energie şi, de ce să nu recunoaştem, bani. La noi, unii sunt mai pictori decât alţii, mai poeţi decât alţii, mai funcţionari decât alţii. Şi nu se face aproape nimic. Fiecare doar pentru el. De aceea, Muzeul de Artă Comparată de la Sângeorz Băi este o minune. Pentru că nu se compară cu nimic. Şi durează mai mult de trei zile.