Cioroianu şi grădinile suspendate

De: Cornel Brişcaru

Nu cred că cineva va fi în stare să epuizeze minunile României. La fel ca şi resursele. O ţară furată aproape două decenii e dovada cea mai grăitoare în acest sens. Dar pentru că despre minuni mi-am propus să scriu mă voi apleca înspre una anume: Cioroianu.

Băiat sadea, uşor tuns şi cu bretonul lăsat uşor peste diafana pupilă maro, este acum într-o agonie continuă. Pentru că zile în şir, minute multe, îl tot  părăsesc funcţiile raţiunii celei plătite din bani publici. Şi, aidoma celor din bufetul murdar de cartier, e ”sincer”. La fel de sincer ca şi minunatul nostru Preşedinte care, în intimitatea telefonului ilegal confiscat şi neinspirat neînchis, a fost sincer şi el. Şi a porcăit angajata oligarhului. Minunaţi bărbaţi de stat. Există minim două abordări logice. Prima, în logica Preşedintelui meu, Cioroianu este membrul de partid ideal. Devastează sondajele penibilizându-şi colegii. În aceeaşi logică, a aceluiaşi Preşedinte, cererea de demitere sau demisia este de asemenea una eronată. În mod normal, problema ar trebui abordată după morala bancului cu stăpânul care, având o vacă de nici o treabă (lapte nu, carne nu, pui vii nu), tocmai de aceea a fost dusă în târg de către acesta ca să o vadă lumea şi să o facă de râs. Ciroianu pentru domnul Preşedinte ar trebui ţinut tocmai pentru a fi făcut de râs. El şi cu ai lui. În logica mea însă, de plătitor de salariu al acestui om, cred că m-a făcut de râs destul. Consider că ar fi momentul să caute liniştea pe care şi Mona Muscă a găsit-o, linişte creatoare şi poate, cine ştie, aducătoare de uitare. În târg, bănuiesc că nu vrea. Eu cred că merită să aştepte oricât în acea linişte, măcar pentru a vedea dacă intre el şi grădinile suspendate ale Semiramidei există vreo legătură.
Ca între ele, minunile.